DELIA COPĂNDEAN

***

Inima freamătă în tine pământule

Nu ai știut să te golești de suflet

Cum te-ai inundat de lacrimi nevăzute

Când glasu-ți era bocet și neputința urlet.

Te prinzi cu Magdalene-n hore printre gânduri

Și înnozi basmale miruite peste solduri,

Te lepezi de orizonturi, de credințe și speranțe

Și doar în vise, în somnul cel adânc, îngădui zboruri.

Te flagelezi cu văl cernit de doruri sfinte

În minte retrăiești scenarii despre voi

Ai vrea să torni chiar nemurirea ta în clipe

Doar să-l duci în ziua de iertare înapoi.

Tu cerul îl îngropi în loc de trup

În hăul cel mai rece de sub munți și văi

Ai vrea tu însăți oarbă să te arunci

Pe catafalcul de speranțe înconjurat de flori.

Inima pulsează împrăștiind singuratate-n vene

Și nu mai vrei să știi ce farmec ar avea 

Să ascunzi în suflet un răsărit de soare

Când stelele apun chiar în privirea ta.

***

Să îmi umplu sufletul cu tine

Te caut în apusul târziu,

Să-mi vindeci de agonie

Tâmplele și pieptul pustiu.

Te compun din anotimpuri,

Din vise pierdute și îngeri,

Din ieri, din mine, din zori,

Din focul și dorul de atingeri.

Te culeg din stele și nori

Din soare torid, din ploile ce vor veni,

Din frunze căzute și mugurii noi.

Te-aștept să scriem amintiri...

***

Hai sa creăm o limbă nouă

Pe care să o vorbim amândoi,

Să fie simplă ca boabă de rouă

Să aibă cuvinte 

Pe care să le înțelegem doar noi.

Eu ți-am citit în ochi

Flăcări în care putem căli

Un alfabet necunoscut,

Atinge-mi sufletul

Să îl pot rosti

Înainte să uităm

Că în lanțul vremii

Suntem doar amulete 

De praf,

Proscriși care înfruntă uitarea

Și aleargă

Să-și  lase urma de suflet

Pe un timp necunoscut.

O să iau o bucată din inima mea

Să sap cu dalta de lacrimi în ea

Prima literă

Ține-o în palme

Și dacă nu se topește,

Iubește-o!

Am pus în ea 

Sunetul gândului meu

Îmi auzi dorul din suflet?

Dacă îți place 

O să sculptez toate literele alfabetului

Am inima destul de mare

Cât să pot compune

O doină pentru noi.

Vreau să îți dau ție

Toate literele

Care îmi tropăie în sânge

Cunosc glasul din aripa păsării

Și bucuria greierilor

Știu sărutul ploii,

Și dacă vrei să mă asculți

O să iîți vorbesc despre șoapte. Despre pământ.

Despre copaci și nori,

Despre flori și îndrăgostiți

S-a spus deja prea mult

Toate întâmplările sunt vechi,

Doar literele inimii mele sunt noi

Citește-le cu palmele

Și pipăie-le cu urechile,

Aruncă-ți ochii 

Lipește-ți de buze sunetul literei

Și cântă cu mine

Despre sufletul cuvântului!

***

Și dacă Julieta, sătulă de atâta moarte

I-ar face lui Romeo, din dragoste, un plod

Și el, sărac și răzvrătit, ar da din coate

Și ar căra mortar să așeze cărămizi prin glod?

Dacă ar transpira, salahor în cămeșă

Muncind pe brânci pân'n seara din zori de zi

Și seara în loc de vorbe dulci cu trupul ar iubi

Ar mai dori să îndruge sub balcon bazaconii?

Ea despletită, mirosind a ceapă călită în ulei,

El înjurând în barbă cu-n râgâit de mei,

Că tre'să achite chiria și vre-un moft d'al ei

S-ar mai sinucide pentru orgolii de doi lei?

De ar avea vre-un scutec de schimbat

De aspirat, de pregătit o cină

Ar ști despre iubire tot ce n-a învățat

Din oftat de trubaduri si a lor rimă.

Si dacă ar fi vre-o mica ceartă

Ca-n viață, pentru un banal nimic

N-ar căuta iertarea pe o dulce buză

Făcând un univers din al lor pat boțit?

Și atunci să fie oare versul doar o fiță-n nadă

Un truc de inimă albastră ce are prea mult timp

De visători ce viața nu o știu și par să nu o vadă

De idealuri ce musai tre'să sfârșească în mormânt?

***

Doamne, eu nu cred în tine

Dar la un sfârșit de viață

De răsfiri ițe în destine

Suflet sunt, atârn pe ață.

De mă întrebi ce am făcut

Cu timpul din asta lume

O să îți șoptesc năuc

"Am trăit și zile bune".

Cât am alergat prin viață

M-am luptat cu anii ei

Am fost regină și paiață

Pâine în haină de farisei.

Dacă intrebi cum am lăsat,

Podul intins înspre lume:

Inimi multe m-au uitat

În risipă de gânduri bune.

Doamne, eu nu cred în tine

Căci te-aș privi acuzator

Câtor suflete din lume

Cu mângâieri le ești dator?!

Chiar ți-aș cere socoteală

La judecata de apoi

De vina cea imaginară

Ce o purtam pe umeri goi.

În secole de rugăciuni

Pe coate și genunchi zdrobiți

De marea de deșertăciuni

Pretexte turnate în vaste ambiții....

Eu nu mă arunc în plecăciuni

Ritualurile îmi par absurde

Teatru burlesc cu oameni buni,

Te păstrez mai bine în minte.

Uneori când n-am pe nimeni

Să-mi vândă o speranță nulă

Te chem să te așezi alături

Să măturăm timpul din urnă.

Apoi privesc tăcut spre stele

Sau spre copaci și spre pământ 

Cu contemplație de ateie:

Cât îmi ești de măreț și sfânt!

Doamne, eu nu cred în tine

Nu îmi bat crucea de piept

Nu te strig cu vorbe multe

Dar să știi că te aștept!

***

Ca un orb rătăcind în singurătate

Te caut în vise și în șoapte

Te pipăi cu gândul ființei mele

Sufletul tău e aproape de stele.

Am gândul mai puternic ca fapta

Ca un Tomă întind mâna înfiorată

Din inimă să te trag in afară,

Lasă să apună clipa amară!

Pe margini de zi te aștept însetată

De locuri în care nu am fost vreodată

Cu umerii goi sprijin poduri surpate

Pășește pe ele din cord în realitate!

Întind mâna spre mâinile noastre

Ochii ridică scări din orizonturi albastre

Iluziile trist se animă în raze de lună

Câte singurătăți lași să mai vină?

Mă înalț spre o cădere în hău

Evuri glaciare mă separă de gândul tău

Vuind, amintiri cerșesc să se nască

În palme, răsărituri ocrotesc șansa noastră.

Aștept să te apropii de mine,

Ofrandă pe rug în timpuri păgâne,

Înfometată rătăcesc prin pustiuri străine

Am nevoie de mângâieri ca de pâine.

E o distanță între privirile noastre

Suntem ziduri opuse ale aceleași case

Acoperiș de timp peste nemărginire

Sprijinim separat același gând de unire.

Copyright © 2020 Delia Copăndean

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.