parfumul tău îndepărtat îmi înfășoară umerii neîmbrățișați
mi-au rămas cuvintele de adio în gât (și alea de dor-dor)
mă înec cu fiecare secundă dilatată între noi
m-a culcat la pământ lașitatea ta dar n-ai nici o vină (nu-i nimic, îmi spun, viața trece)
tristețea zgâriată de unghiile amare ale uitării nu mă mai (poate) ucide
vând tot și nu mai cumpăr iluzii
jarul despărțirii mi-a ars frica de zbor în gol
îmi strâng genunchii la piept cu brațele unui copil orfan
pe pământ mi-au rămas pietrele
tu în cochilia minții scâlciate
nu sunt o alegere prea bună
semăn cu o carte îmbrăcată în piele groasă,
semăn cu o carte îmbrăcată în piele groasă,
brută
îmi acoperi cu pagini diforme trupul gol
cu mâna stângă ochii,
să calc (intenționat) greșit
ce-ți pasă?!
m-ai văzut anul trecut într-o gară și nu ai oprit
citeai (concentrat) o altă carte cu scrisul aplecat, de mână
află, dacă nu știai încă
semăn acum cu tine (după chipul și asemănarea ta)
nu mă plac (ce pot să zic!)
sunt invizibilă
nu mai am nicio culoare
nu mai ai nicio culoare
suntem infirmi
acuarela nu poate masca inimile care ne lipsesc
chiar dacă stângace le-am cusut pe pielea ta, pe pielea mea
în dreptul meu, în dreptul tău (la manșete)
nu m-am priceput niciodată să cârpesc suflete și nici trupuri
la piept sticlesc doi dinți din față sau trei cum ar fi zis Sorescu
abia m-am eliberat de funia cu care m-ai spânzurat de trecut
și simt pământ
da, simt pământ
necunoscut
dar e pământ
iar pasul gol se lungește adolescentin
să cadă de pe globul tău cel verde crud
n-aud încă ști decât un lung descântec de dor, de sfânt cuvânt
atât aud...
îmi acoperi cu pagini diforme trupul gol
cu mâna stângă ochii,
să calc (intenționat) greșit
ce-ți pasă?!
m-ai văzut anul trecut într-o gară și nu ai oprit
citeai (concentrat) o altă carte cu scrisul aplecat, de mână
află, dacă nu știai încă
semăn acum cu tine (după chipul și asemănarea ta)
nu mă plac (ce pot să zic!)
sunt invizibilă
nu mai am nicio culoare
nu mai ai nicio culoare
suntem infirmi
acuarela nu poate masca inimile care ne lipsesc
chiar dacă stângace le-am cusut pe pielea ta, pe pielea mea
în dreptul meu, în dreptul tău (la manșete)
nu m-am priceput niciodată să cârpesc suflete și nici trupuri
la piept sticlesc doi dinți din față sau trei cum ar fi zis Sorescu
abia m-am eliberat de funia cu care m-ai spânzurat de trecut
și simt pământ
da, simt pământ
necunoscut
dar e pământ
iar pasul gol se lungește adolescentin
să cadă de pe globul tău cel verde crud
n-aud încă ști decât un lung descântec de dor, de sfânt cuvânt
atât aud...
***
când tălpile noastre se vor atinge
în largul mării
vom ști că am găsit insula din carnea putrezită
a unui adam și a unei eve
o insulă uitată
de pământ unduit de mâini spurcate
***
mi-am așezat aripile pe umerașul
agățat de ultima ușă din casă
le-am pus la naftalină
nu-mi mai folosesc
acum merg pe picioarele mele pământești
până la capăt
miros a mir și smirnă
cu trupul gol și chircit
calc apele
spre infinit
***
mai dă-mi din când în când un gând
să pot să uit și chiar să plâng
să pot să plâng, să pot să uit
mai dă-mi un gând
din când în când
***
oglinda de dincolo de perete îmi reflectă
gândul sucit spre ușa ce se deschide
în zarea cerului brăzdat de-un curcubeu
– arcadă tristă -
printre blocuri terne cu haine agățate
la balcoane
ca sufletele fluturate în vânturi prefăcute
neadevărate
m-am sabotat
azi am spart cu piatra-ochi
oglinda
în zeci de mii de cioburi
m-am asmuțit spre cer să strig: încălzește-mă!
cu trupul meu de lacrimă falsă
înclinată pe un braț
cu capu-n mâini mă vaiet și mă zbat
r(t)ânjesc (ne)bună
după el, un bărbat!
***
la asta m-am gândit azi:
când nimic nu mă mai spulberă
corcodușul nostru înflorește
profilat pe un perete
(în spatele blocului crăpat)
jumătatea ce se înalță spre cer e gri
jumătatea dinspre pământ e pictată
cu imagini ale orașului scuipat de
tinerii cu spray-uri
colorate
în ruină
rămâne materia umană
chirurgical tăiată
în dreptul inimii
***
cum se poate muri?
pur și simplu
unde se poate muri?
pe pământ în aer pe apă prin furtuni de nisip
în brațele cerului
la pieptul lunii
sub aripa caldă a cocorului
în ochii orbului
în absența ta
cine poate muri?
lacrima ce brăzdează indiferentă obrazul uitat
în paradisul unei iubiri părăsite de
un adam și o evă
pur și simplu
unde se poate muri?
pe pământ în aer pe apă prin furtuni de nisip
în brațele cerului
la pieptul lunii
sub aripa caldă a cocorului
în ochii orbului
în absența ta
cine poate muri?
lacrima ce brăzdează indiferentă obrazul uitat
în paradisul unei iubiri părăsite de
un adam și o evă
(de)numire
intrările și ieșirile
din tine-mine
DOR se numesc
IUBIRE se numesc...
***
Noi doi
nebuni lunatici
cochilii translucide închizând eternități
supraviețuim (încă) blestemului în doi
(un doi un doi /un joc stupid)
se surpă lumi și se clădesc coloane infinite
cu fiecare pas în afara celuilalt
atac de cord
fatal
sub carcase de plastic
se întind lascive (uneori)
raze murdare ce dezgolesc impudic
trupuri abandonate într-o poveste surclasată
din când în când amintiri de fiere
clocotesc pe cele șapte drumuri
durerea mută
abandonată la țărmul mării mele albastre
e urma jocului iubirii rupte-n două
se lasă ceața peste paradisul de după colț
absurd și imprevizibil the end
nebuni lunatici
cochilii translucide închizând eternități
supraviețuim (încă) blestemului în doi
(un doi un doi /un joc stupid)
se surpă lumi și se clădesc coloane infinite
cu fiecare pas în afara celuilalt
atac de cord
fatal
sub carcase de plastic
se întind lascive (uneori)
raze murdare ce dezgolesc impudic
trupuri abandonate într-o poveste surclasată
din când în când amintiri de fiere
clocotesc pe cele șapte drumuri
durerea mută
abandonată la țărmul mării mele albastre
e urma jocului iubirii rupte-n două
se lasă ceața peste paradisul de după colț
absurd și imprevizibil the end
despărțire
(și un fel de blestem)
cât a durut până te-am jupuit din membranele
cerului meu cu vise
cât am plâns până te-am uitat printre munții
mei de singurătate
cât am urlat fără ecou în grădinile infernului
din mine cu lupii gândului pierdut
cât te-am urât cu toată iubirea a live
până te-am dat norilor
să te plângă ei
soarelui
să te ardă el
lunii
să te înghețe ea
cerului
să te răstignească pe jugul carului mare
lava de stele de vei vedea pe cerul lui martie
e lumina ce ți-o trimit s-o cheltui pe singurătate
blestemat să fii
de-acum și-n vecii vecilor!
Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Corina Vlădoiu
Poezii din volumele: Resuscitare în Si bemol, Rețete de supraviețuire, Improvizații și Dragoste la loz în plic
Copyright © 2020 Corina Vlădoiu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.