Să nu spui niciodată că ți-e dor de
mine,
Că s-ar putea să nu te creadă nimeni,
Nici chiar eu...
Ți-aș acorda,
până la urmă,
circumstanțe atenuante –
că strigi în gura mare
că mă iubești
și că îți este dor...
Deși,
văd bine,
ești de condamnat.
Că-ti pierzi timpul
cu iubirea
și cu dorul
când ai atâtea de făcut.
Ai o mitologie-ntoarsă de purtat
pe umeri,
Câteva geneze de descâlcit
Și o apocalipsă de-asimilat.
Crezi că-i puțin?
Te înțeleg.
N-ai nici prieteni să-ți sară-n ajutor…
Și o armată de eu-ri recalcitrante și
perimate
Desprinse din tine,
personajul dezmățat și rău,
te deturnează,
îți pun piedici,
trag de tine mai rău ca niște gaițe
te-mping spre înfricoșătorul
abis...
Și-apoi cuvintele...
Cuvintele,
cu care niciodată nu te-ai înțeles,
se rup din tine,
pornesc de-a valma,
Neascultatoare...
și urlă nebunește-n locul tău
Un... te iubesc!
Revin...
te înțeleg și te compătimesc,
Am să te-ajut și am să joc cinstit,
(o să-ți spun și de ce...)
Am să te fac să înțelegi că eu nu mai
sunt eu…
Nu știu cum sa-ți explic...
Eu nu mai locuiesc AICI,
În eu-l pe care-l știai...
Se schimbă lucrurile:
Panta rhei!
(E un moment prielnic să-ți demonstrez
cultura mea!)
Și s-ar putea ca,
oricât m-ai căuta,
să nu mă mai găsești.
Să spui mai bine că ți-e dor de
mare.
Mă vei găsi aici,
ascunsă în mătasea unui val,
clipind complice,
ținând pe brațe marea adormită,
ca un copil după prea multă joacă,
visând și tresărind în vis
a noapte de furtună-nvolburată.
Sau să spui cu disperare că ți-e
dor
de răsărit,
de-amiază
sau de-apus.
Mă vei găsi aici cu siguranță,
înveșmântată-n timp
din cap până-n picioare
și decorată cu secunde
grăbite,
speriate,
fâlfâind firav din aripi de
licurici aprinși și stinși într-o
clipită
care le ține loc de veșnicie.
Mă vei găsi abia tarziu în noapte pe
MINE!
Urzind povești din razele de lună plină
Din mângâieri
tâșnite din uitare
și sfâșiate – apoi
fâșii-fâșii,
și din mirări,
și din proteste,
dar, mai ales,
din semne de-ntrebare.
Acum când m-ai găsit
poți liniștit să-mi spui
La revedere!...
O să-mi fie dor de tine!
Și-am să te cred...
fără-ndoială!
Să
taci!...
De ți-ar șopti viclean o nimfă
Că plâng,
că sufăr,
că suspin…
S-asculți doar și...
Să taci!
Să pui obloane de mătase,
să murmuri stins doar pentru gând:
Mi-e dor iubito!...
Și-apoi să taci deplin...
De ți-ar cânta în cor oceanul,
de-ar susura sau de-ar foșni
în miile de-azvârlituri de valuri,
s-asculți doar și...
Să taci!
Să tragi cortine de-alabastru
și să-ți joci rolul... doar tăcând,
rostind pierdut:
Te-aștept, iubito!...
Și-apoi să taci deplin...
De ți-ar striga, scrâșnind,
pustiul,
uscat de arșiță și de senin,
că frâng nisipul din clepsidre –
Tu să asculți doar și...
Să taci!
Să pui potopul mișcător
să-mi strige el:
Mi-e dor, Iubito!
Și-apoi să taci deplin!
Partir
c'est mourir un peu
Când pleci... chiar pleci!
Deși mai cred că mi se pare
Și-aștept să-mi strângi în brațe
șoaptele
Și să asculți mirat, ne-nțelegând
probabil,
Ce-ți povestește disperată lacrima
Căci tu esti neînduplecat!
Când pleci... chiar pleci!
Și nu privești în urmă
Să vezi cum de durerea
Provocată de plecarea ta
Moare și toamna – abia născută.
Cum auriul, atât de viu
Pân-a aflat că pleci,
După ce-a troienit pământul,
intersectându-se cu arămiul,
Și,
licitând pe unde să așeze nămeții
fiecare,
Devine palid și încărunțește...
Și chiar nu te interesează
Cum scrâșnește ruginiul
înnebunit de gelozie.
De data asta toamna l-a-nșelat cu
cenușiul…
O știe el de ce e-n stare!
În fiecare an altă poveste amoroasă.
S-a cam săturat de hachițele astea
Și-așteaptă un moment prielnic
Să plece,
să dispară pentru o (altă)... toamnă.
Când pleci... chiar pleci!
Și nu mă mai simți lângă tine
cum mă transform în valuri
de albastru
Să aduc cerul către tine,
Să-l prăbușesc…
C-așa, poate, ai să crezi
Că este încă noapte
Și poți să mai rămâi un pic.
N-ai cum rata plecarea.
Doar... avionul decolează peste zi.
Când pleci... chiar pleci!
Din viața mea, din tot ce e al meu
C-așa ești tu!
Te simți mai bine când ești... plecat.
Și ce-aș putea să fac
și ce să-ți spun
decât că oricare poet... începător,
într-o baladă sau într-un rondel...,
și el grăbit:
Te du cu bine...
chiar pleacă dacă asta ți-ai dorit!
Dacă nu știi de ce-ai venit este
firesc.
Poate-ai să afli pe pielea
ta
De ce-i mai bine ca să și pleci
N-am să te-aștept cu flori
sau cu cadouri…
Doar c-o privire de reproș.
Și ai să înțelegi
(De fapt o știi prea bine)
Că la plecarea asta
În mine n-a murit „un peu” din TINE, ci
TU ÎN ÎNTREGIME!
Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Marieta Cristian
Copyright © 2020 Marieta Cristian
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.