MIHAELA ANCA FARCAȘ
mă enervează că poezia nu e un animal de
circ,
nu poate fi dresată
ci explodează ca un ciot de napalm
în miezul zilei caniculare
când Komunyakaa aștepta ca
scheletul bombei să-i tranșeze mințile
& picături de sânge să se amestece
cu unda de șoc,
detonând jungla sub soarele transversal
pe hemoragia din centrul lumii.
o combinație de acid lisergic
& monoxid de carbon, copilul rebel
al literaturii înfășurat pe un ac de
seringă
menit să liniștească o criză
cu efect de stroboscop & oasele din
urechea internă
îți cântă soloul din Comfortably Numb
ale cărui note zboară peste câmpul de
cenușă.
#Non-BPD
“Un abandonat nu înțelege libertatea de a
fi singur.”
L.G.Montero
sunt o epidemie de selfuri prinse în
mitoză.
mă desprind de propria carapace
ca un animal nevertebrat
de trunchiul înțepenit sub nisip
& sinele meu se coagulează încet pe
drumul poeziei
pe care trebuie să îl parcurg singură-
calea paralelă a vindecării,
intensitatea scade, se crapă
ca bucățile de soare împrăștiate în cele
patru colțuri
& ei nu mai reprezintă acele tuburi
de lumină
ce mimau venele pulsatile închise în
receptacul.
mi-a crescut coloana în carouri albe și
negre
dar acum se înalță ca un copac sălbatic.
nu mai plutesc prin lichid amniotic.
în mine au răsărit cartușe de plumb
dar praful de pușcă are consistența
mătăsii,
monștrii de pe pânză își închid
tentaculele
& dezvață arta crucificării.
Narcoman
ești o plantă carnivoră care își
devorează tulpina
în timp ce zeul disocierii îți cedează
coroana
& ochii tăi albaștri reflectă doar
valurile albe care se sparg
în mii de scântei sângerii
care se depun pe sutura din capul meu.
am crezut că dumnezeul mecanic îmi
dictează toate versurile
iar tu ești una din multele lui fețe.
haide! altarul bolii își plânge ofrandele,
am pansat cu dezgust toți neuronii
& circuitele au obosit să permită
crucificarea.
zeii au fost pilonii iubirii noastre
& acum am mușcat din castana cu miez
de vitriol.
realitatea palpită sub tălpile noastre,
oamenii ca niște artropode se îndepărtează
ușor
când ne admiră fugitiv scheletul
prin ochelarii lor deformați.
noi suntem îndestularea dăruită de
fântâna emoțiilor
& plonjăm în cerul lasciv.
tu ești doar un narcoman
care-mi adulmecă unghiile înstelate.
Imago
am visat că au aruncat o grenadă peste gard
& mintea mea se rotea ca un cap schizoid-
celula diploidă a unei lepidoptere
se deface într-o bucată de os
care urcă încet pe ultimul mușchi
curat și lucios ca o lamă de antracit.
sunt o pasăre mută cu limba de forma unui șrapnel;
zbor către cerul insectelor
& îmi văd selfurile prin membrana coconului,
micile larve mănâncă o bucată de cromozom
întrebându-se dacă lumina în care făceam dragoste
este doar agâțarea plasmatică a unui corp obosit
ca o orhidee sângerie într-o zi de iarnă.
Proto-uman
“every least part of that
infernal & unconscious woman, and the pain.”
J. Berryman, Dream Songs, no. 69
la început a fost impulsul ca o
particulă pe marginea prăpastiei
când nu exiști în mintea nimănui
& toți sunt tu, o coloană vertebrală
cu sertare, fără primul strat de piele,
o himeră cu celule bolnave și buze
roșii,
limba transformată în măr dulce
ca mimetismul tuturor poeților pe care
i-am citit
& am încercat să fac transfuzie cu
sângele lor purificat
de monoxidul de carbon pe care acum îl
resping
în favoarea caruselului ce se rotește
prin paradisul domestic
populat de fluturi ochi de păun cu
piciorușe
ca acele de siguranță care țin la un loc
cele două emisfere.
la început a fost impulsul ca un sicomor
imposibil de doborât
& copilul are nevoie să se închidă
într-o coajă lemnoasă
fără crăpături, ploaia ustură și
pojghița nu se dezlipește
dar uite, carnea a preluat funcția unui
plasture sintetic
lipit pe orice escară așa cum
gheara pescărușului se agață de
atmosferă.
ești parțial imaginar, parțial bolnav
dar ești!
Destructurat
am aruncat un miceliu pe lamela de sub
microscop
& poezia ca un dans al eucariotelor
s-a infiltrat în cușca mentală
sub forma gloanțelor osificate care nu
mai au amortizor
așezate pe o piatră în hipocamp.
impulsul comandă organele interne
& senzații definesc marginile
câmpului
în care emoțiile sunt plantate carnal,
ecuații cu trei necunoscute: boală, sex
și moarte
într-un cearșaf ud de transpirație,
poezia ce sfidează normalitatea,
gravitația
ca o cometă într-un univers minimal,
ceea ce vezi când ești abia o rădăcină
subțire
& lumea este doar un leagăn al
minții
așezat într-un incubator.
am simțit toate stările de la începutul
omenirii
& am crezut că zeii au luat darul înapoi
lăsând doar boala ca expresie
a fragilității cromozomului nouă.
verbul circulă prin artera bionică,
arta a ajuns acum un corp post-uman
care-ți transformă coastele
ce mai întâi au fost embrioni
în corsete cu ramuri atent structurate.
vreau să smulg din mine intensități
inimaginabile
pe care să le cos în jurul trupului meu
pentru că nici măcar poezia cataleptică
nu poate garanta nemurirea unui self
alterat.
Mihaela Anca Farcaş (n. 28 decembrie 1993): Absoventă a Facultății de sociologie şi psihologie și a cursurilor
de masterat Psihologie clinică și consiliere psihologică, în cadrul
Universității de Vest din Timişoara. A publicat în revistele literare Boema, Oglinda literară, Levure
litteraire, Actualitatea literară, New York Magazin, în antologiile Conexiuni
2019, Labirint literar de primăvară, Incursiuni metaforice, Liric zbor de
primăvară precum și pe blogul O mie de semne. A participat la
maratonul de poezie din cadrul Studentfest (Timișoara, 2018 și 2019). Volumul
propus de Mihaela Anca Farcaş a fost
inclus pe lista scurtă a concursului de debut „Traian T. Coșovei” (Editura
Tracus Arte, 2019). Este membră al Cenaclului literar “Pavel
Dan” din Timișoara.
Premii literare:
Premiul I la Concursul național
studențesc de creație literară „Pavel Dan” (2018) Premiul I la concursul
„Lirismograf” (2019)
Copyright © 2019 Mihaela Anca Farcaş
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment