DRAGOȘ NICULESCU - COPIL BĂTRÎN PRIN APA ORAȘULUI

Copil bătrîn prin apa oraşului

Copil bătrîn prin apa oraşului şi ticăitul ceasornicului
cu limbi de chihlimbar…
Unde este acea poartă pe care n-o poate deschide îngerul?
Unde este acel copac de care stau spînzurate măselele galbene
ale giganţilor imuni la poveste? 

Este util, într-adevăr, să-ţi pui pe chip o mască, o simplă mască
după amurg, atunci încep să iasă dansatorii părăginiţi şi milogii,
oh, milogii şi ghicitorii aducători de noroc ori pustiu,
abia atunci începe să plouă pe acoperişuri cu miros de tămîie.

Între un zid gros, cenuşiu şi două palme de fructe poţi alege realitatea

ori nemărginirea, caii, oricum, nu mai pot aplana
cu tandreţe nici un conflict. Doar bunul Dumnezeu mai poate decide:
cap sau pajură. Cap sau pajură, înţeleptule.

Şi nu uita: cînd te apucă disperarea, cel mai bun remediu e să te apuci
de grădinărit pe vreun petic de pămînt, oricît de neînsemnat.
Ostrogoţii, în fond, au putut să trăiască şi fără medicamente, nu-i aşa?

O diafană, imperceptibilă rugăciune

Adormite fete bălăcindu-se ca nişte frunze
şi cavaleri îmbătrînind sub ochii noştri în armurile lor:
aceasta a fost o zi şi o noapte a florii de nufăr,
o delicată invitaţie la reflecţie, omule
care te-ai născut dîrdîind în foarte binele copt
vas neolitic.

Acolo, da, acolo (există şi o hartă cu cîteva indicii)
se întîmplă ca peştera cu idolatrii să se verse în mare,
nefericirile toate să apună prin jertfa hienelor zburătoare,
o, şi cîte şi mai cîte, în virtutea unor mai vechi
înţelegeri, a unor rămăşaguri înmuiate cu ulei aromat
şi cu vin.

De ce să nu credem, pînă la urmă, în iedera urcătoare,
din vîrful căreia poţi vedea pînă departe oraşul,
pînă la şinele de tren? Aceste ziduri, prin care trec ulii
de cauciuc şi copite de cîrpă, suportă orice legendă
şi orice realitate. Lăsaţi copiii să poarte flori cu ghimpi
la pălărie, doar stăpînind lumea se pot întoarce la matcă.

Şi iarăsi o zi şi o noapte a florii de nufăr,
o diafană, imperceptibilă rugăciune.

Vremuri de pace

Abia cînd vom scoate cu mîinile noastre slănina

din saramură şi vom cinsti cu palincă umbrele

strămoşilor insurgenţi,

abia atunci va începe marea spălare de păcate,

deportarea în vestitul teritoriu al eleganţei

şi ungerea cu binefăcătoarele şi sfintele uleiuri.

Pînă atunci însă, iertaţi-i pe guralivi,

căci nu sînt, şi ei, decît nişte bieţi poeţi, care-şi visează

cetatea plină de candide tractoare ruginite,

printre care se înalţă palid orzul.

Ce vină au ei că farmecele nu sînt nici de dreapta,

nici de stînga şi doar popa le poate lecui,

pentru o damigeană de vişinată proaspătă?

Hoţii, oricum, vor trece liberi pe străzi,

cu macii lui Luchian la butonieră,

iar halatele de molton vor fi tot mai scumpe

în nopţile cu lumînări de veghe…

Ascultaţi-mă pe mine:

acum e vremea să ne facem băieţi cuminţi,

egalitatea între semeni n-a fost nicicînd mai generoasă,

fiecare ne putem inventa, în fond, cîte o mătuşă

ramolită, care să croşeteze ciorapi de lînă

pentru vreo fantomă proletară.

Mai ieri pluteam amîndoi

Peşte fript la focul albastru…

Ceva ar putea deveni statornică amintire,

copii mai bătrîni cum sîntem, încă fragezi,

înconjuraţi ca pentru ultima dată de apele fluviului.

Mai ieri pluteam amîndoi pe pămînturile ferme,

o, nobilă stare de confuzie a sîngelui,

neînţelegînd statuile cu degete de cretă,

pieile atîrnate la soarele nemilos al istoriei,

ghetele aşezate ordonat în faţa peşterii

izvoditoare de cîntec.

Cine şi-ar fi închipuit că va veni ziua cînd

vom purta scoici şi muguri în buzunare,

scoici şi muguri, poate şi şerpi inofensivi,

poate şi monede vechi, de argint sau de aur?

În această noapte nu va ploua decît încet,

cu lumini îndepărtate…

Ar fi trebuit să ne numim Betleem şi Betleema

şi să ne nnaştem cu rostul precis de a muri şi învia

logodiţi cu nisipul.

Un pian cu madarine, un aragaz cu cărţi

Un pian cu madarine, un aragaz cu cărţi,

aşa mi-au insuflat străşmoşii darul profeţiei,

bînd metodic aghiasmă şi luînd anafură

pe stomacul gol, păzind benevol Cutia Milei,

spălîndu-mă singur pe picioare ca cel de-al

treisprezecelea şi ultimul dintre apostoli.

Aduceţi-mi înapoi, am strigat, paşii mei

de prin castele şi fortăreţe, paşii cu care am bătut

fundul mărilor, îmi este dor de mine

cel de altădată, scufundat într-un fel de zeamă

a tinereţii veşnice, bandajat pe lacrimi, mirosind

a flori jilave de cîmp!

Priveau în dreapta, priveau în stînga

(în acest timp oraşul se golise de opere de artă),

nu vedeau nimic mai acătări de adus ca probă,

posibilitatea recuperării trecuse de la faza de basm

la cea de mit – ambele ineficiente în planul

experienţei concrete.

Din această pricină, spuse marele purtător de chei,

toţi cei rămaşi în viaţă vor trebui să-şi înfieze din nou

rubedeniile vii ori moarte, mă refer la cele cumsecade,

altă soluţie nu există.

Îl priveam şi astăzi cu acelaşi respect neţărmurit,

oraşul tot era în mîinile lui, vulturii de pe acoperişuri,

purtînd întreaga memorie a acestui veac rătăcitor,

armonicele care pluteau cîntînd singure pe străzi

în unele nopţi…

Cîte o noapte, cîte un spasm, cîte o iertare

O epocă a fiarei, nimeni nu-ţi mai întoarce şi celălalt obraz,

ultimii gutui îşi pregătesc din timp aripile de lemn,

dar noi puţinii, noi cei aleşi, cei atît de indiferenţi şi străini

unii cu alţii, noi de ce nu simţim în nări şi în guri

parfumul apei de rîu, de ce nu începem să strigăm

pe limba lupilor infinitul?

Poate că în buzunare ne vor găsi flori de cîmp,

poate că în ultima dragoste ne vor aplauda muşchiul reavăn

al pădurii. Gata, nu mai sîntem păguboşii pămîntului,

fabrica de surle va acoperi tot necesarul,

şi totuşi, şi totuşi, ce păcat că unii prinţi nu îşi vor aminti

sîngele albastru nici pînă la următoare încoronare,

că inelul cu ochi de bufniţă va pecetlui o demnitate

atît de puţin cuvenită…

În oraş, caii necălăriţi, cu tolbele lor de piele pline de lecţii

şi învăţături, după fiecare zid vechi cîte un dromader

cu cocoaşa de cristal, cîte o noapte, cîte un spasm,

cîte o iertare.

Simt vînt

Terestre contingenţe se-apleacă peste mine

precum o creangă, toamna, dintr-un copac bătrîn,

şi-atuncea număr stropii din ploaia care vine

şi pentru-a cărei rîvnă mi-e dat să mai rămîn.

Mi-e parcă dor de-o moarte cu fulgii de lumină,

de o eternă iarnă cu sănii de cleştar,

să uit arsura verii şi-a străzilor cu tină

dintr-un oraş în care fost-am copil hoinar.

Priviţi: e umbra nopţii cea care naşte fluturi

ce-şi lasă blînd polenul pe somn şi năzuinţi…

Deasupra ori sub ele, ies muguri noi din scuturi

şi-ncep cu mir să plîngă icoanele de sfinţi.

Simt vînt – ceva e-aproape, vreo mare sau pădure,

ori pregătit e cerul să-mi dăruie răcori,

şi-mi pare-adînc, prin oase, că-mi urcă gust de mure

din tufe-aghesmuite de ne-ntrupaţi cocori.

Mitul se scria de la sine

Ca şi cum străbăteam o continuă petrecere austeră,
cu uriaşele draperii de catifea vişinie trase,
mai beam cu vreo ghicitoare bătrînă, care fuma ca un şarpe…
Ia palmele astea, strigam, şi fă pajişti cu ele, pajişti verzi,
cu lucernă şi greieri, dar dă-mi să visez fantasticul teatru
scufundat, despre care am auzit în copilărie, Doamne –
era în timpul magnificei reprezentaţii şi totul, absolut totul s-a

scufundat o dată pentru totdeauna…

Doar tu te mai duceai să cauţi ulii, nepăsătorule faţă de
blondele statui care zăceau îngropate, acesta era semnul princiarei 

tale indiferenţe şi a legămîntului că nu mă cunoscusei niciodată.

Mai multe poezii și profilul autorului aici: Dragoș Niculescu

Copyright © 2019 Dragoș Niculescu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.