PETRE IOAN CREȚU

Câmpia din inima mea

cum mureau gutuile la fereastra mea

din adânc îmi ţâşnea un ţipăt mut ca o fiară

şi mă frângeam şi mă pierdeam şi mă uitam /într-o lume nebună

căci timpul te roteşte cu rost şi slavă, câmpia mea

venită din ţara luminii, din ţara lui soare răsare

şi te împrumuţi la nesfârşit stării de floare

iar dorul tău nu doare doar te moare /câmpie din inima mea

împleteam broboanele de lumină în fulgerări divine

pe sub duzii pitici pe sub prunii arşi în apus de soare

aruncam cu îngeri după cuci să plouă în livadă

ţigancă rudă /ieşi de ne rugă /roua ne udă /câmpia din noi

cum alergam pe uliţe cu praful fierbinte trecut peste glezne

în urma noastră nori groşi de ţărână de ziceai

că trec avioane sălbatice prin sat,

pe uliţă, cum se scurgeau din tâmplă până în suflet /până la glezne

cum spuneam, împleteam broboanele de lumină până când

se făcea un întuneric ud sub geana de lună

peste câmpia din noi, peste satul  din umbră

peste păsările cerului peste amintirile cu miros de brumă

şi lacrima îţi curge tot mai grea

zi cu zi noapte cu noapte /până când se stinge

mie câmpia îmi vorbea

cu grâul ei cu păsările ei /cu batalioanele de maci

şi câmpul bântuit de umbre

şi vorbele ei sirene flămânde

după ce se hrăneau cu lumina-mi din ochi

mi se lipeau de suflet ca un timbru

de eram bolnav îşi schimbau cumva culoarea, putrezeau

atunci câmpia mirosea a cruce /văd îngeri învăluiţi în mov şi molii cu zăbale

din tălpi îmi creşteau rădăcini de maci peste smoală

pe umeri deodată răsărea luna ca o rană de aur /înmugurea

lampa a fitil

mama aprindea candela să-mi descânte frica

fugi frică din carne şi fugi din vămi

îmi zicea de deochi de spaimă şi ură

îmi stingea cărbuni în apă sfinţită, apoi aprindea tămâie

şi abia atunci venea îngerul meu cu o singură aripă în vrie

nici nu începuse dimineaţa

când deodată clopotul spart de aer

a lovit vântul în dungă b-a-n-g, b-a-n-g!

mama scotea din ştergar pâinea şi o închina

apoi îmi rupea din ea o fărâmă

îngerii  mai dormeau încă pe umărul de humă

în lăstărişul subţire de sub prunii stingheri

undeva la marginea câmpului de cânepă udă 

uf, cum ţâşneau păsări măiestre din lanuri

pe sub gene până în ochiul înrudit cu plânsul

- îţi răzuiai ochii de lumină într-un alt timp într-o altă lume

aici în câmpie în vremurile vechi ne năşteam din lumină

câinii nopţii se înfigeau în noi a neputinţă

balaurii bătrâni cu paloşe lungi din argint

tu trăgeai cocoaşele puştii şi ţipai glonţul în plin

în oasele lunii, te aud parcă a moarte venind

întunecai şi lumea şi cerul şi focul sfânt

grâul se făcea întuneric în hambare

morile măcinau deodată prunci

ies mamele la marginea cerului să îşi boteze fiii

hei, voinice voinicele te scoală şi seceră grâul

cu lancea de fier cu braţul stâncă! 

- noi bărbaţii câmpiei ne naştem în cer, cu luna în piept şi dorul în suflet

Nu ştiu de ce

de un timp

toate lucrurile din jurul meu

au început să mă părăsească

îţi dai seama cum este

să te trezeşti deodată

singur cu tine între două oglinzi

glisând dintr-o oglindă în cealaltă

într-o dezordine perfect browniană,

fără acele lucruri

cu care te-ai înfrăţit de-o viaţă

pe care le-ai îndrăgit

cu care ai făcut planuri

cum să vă petreceţi weekendul

şi

şi nimic

doar liniştea care îţi doare auzul

sau îţi înnoptează privirea devreme

dis de dimineaţă

e ca şi cum

ai deschide o conservă

de fasole boabe cu carne de porc

şi ai realiza

că înăuntrul cutiei ai avut culcuşul

înainte de a te naşte

la dracul zici deşi

ai locuit în locuri şi mai rele

acum nici nu ştiu ce îmi va

lipsi mai mult,

poate pantofii maro

atât de comozi şi sport,

poate îmi vor lipsi cărţile sau laptopul SH,

poate micuţul Ka

un Ford albastru închis

ciupit de rugină pe dedesubt

pe sub fusta-i dantelată

sau poate tu îmi vei lipsi cel mai mult

iubita mea târzie venită la apus

cu zarea zvârlită

ştrengar peste umăr,

peste sânii rotunzi

cum te vei descurca fără tăcerile mele?

poate îţi vei aminti cum îţi treceam

palma pe frunte

mângâindu-ţi pe rând

o durere, un nod, un gând

o buclă blondă rebelă?

îmi va fi dor şi de câmpia din mine

şi de amintiri

şi de cânticele urlate cumplit la beţii,

de poeziile scrise în somnul din nesomn,

de chitara cu griful plesnit

mai mult scârţâind

sau de mine

de mine o să-mi fie dor de mor

şi dacă toate m-au părăsit

pentru celălalt eu

cel care păşeşte mereu

în urma mea cocoţat pe umbră

care-mi cântă gutural

la ureche

Hey Hey, My My

hitul lui Neil Young

(ştiu îmi place şi mie

doar ce l-am pus

ca sonerie la vechiul telefon)

am să plâng de ciudă până când

până când am să păşesc eu în urma

celuilalt eu aşteptând un moment prielnic

să-i călăresc umbra,

să-mi fur lucrurile mele înapoi

şi pe tine iubito deşi

ştiu că vei fi mai obosită

mai uzată puțin

până atunci am să scot

din lada de zestre a mamei

sticla cu vodcă rusească

ascunsă acolo de tata când m-a văzut

sărutând pentru prima oară

o fată pe drum

şi am să beau până când

mă voi uita pe mine definitiv

și o să mă doare capul

o săptămână întreagă

sau la nesfârșit

ciutura plină ochi cu lumină

limpede ca o lacrimă

și rece

cum o urcam sus până la cer

îți amintești cum se însenina lumea

uitată în mine?

Umbra zeului poet e mută

noi poeții călătorim în lume

sub formă de îngeri

cârduri cârduri bolnavi de cuvinte

de atâta iubire ne dor picioarele

și ne cresc aripi

de cele mai multe ori

ne înecăm în vinul ieftin și acru

unii suntem veseli

cei mai mulți dintre noi suntem triști

suntem aceia care umplem noaptea

cu flori de gheață ferestrele voastre

suntem aceia care

smulgem cuvintele poeme din noi

ca pe niște răni

ca pe niște bucăți de carne

bucăți de suflet

și  plângem lacrimi de fier

cu gust de moarte

ne subțiem cu fiecare cuvânt scris

cele mai frumoase poeme le plătim

cu ani din viața noastră

îi plătim senini

ca și cum am fi dăruiți zeilor coasă

astfel de jertfe înalță

ne fac speciali sublimi

cui îi pasă?

cei mai mulți

ne întoarcem în noi sub formă de oase

ca niște păsări călătoare primăvara

la vechile cuiburi

spune și tu,

ce poate fi mai frumos?

Adagio

întotdeauna mi-au plăcut umerii tăi triști

brațele atârnând a lene obosite de nuntă

ori buzele  crăpate de dorință

pielea nădușită cum mirosea a frumos a femeie

încăpeai toată în sufletul meu

aşa cum  dormeai într-un colț

cu capul rezemat de dorinţă

ești dragostea mea de sfârșit, știai?

vei înflori divin sub mângâierile mele

sânul tău stâng copilul meu

ţi-l voi înlănţui cu săruturi și zare

şi în cartea cu poeme am să-l aşez

la presat ca pe o floare

am să te ascund în căușul palmei mele

ca într-un fruct

și am să te acopăr cu uimire şi-un sărut

să nu te pierd și nimeni să te fure

să nu înflorești să nu te înalți

în alte braţe reci străine

am să te prefac în vin apoi în pâine

sălbatic am să mușc din tine

și vinul am să-l sorb pe tot

cu multă gingăşie în neştire

eu zic să zbori cât încă mai ai aripi

să nu sfârșești în brațele mele în lanțuri

Roata din suflet

în sufletul meu este o roată

încă dinainte de a mă naște

a avut-o și bunicul

se pare că

stră-străbunicul a purtat-o

pentru prima dată

era un fel de roată de rezervă

ori de câte ori se rupea roata la căruță

se dădea în spate pe furiș

și scotea de sub piele

roata cea bună

îi era rușine să nu-l vadă careva

și să râdă

să zică uite ce i-a crescut lui ăsta în suflet

o roată,

de parcă nu putea să-i crească

o damigeană cu țuică

sau o nevastă frumoasă

stră-străbunica

nu era o femeie arătoasă

dar era bună la suflet și harnică

ca un făcut toate nevestele bărbaților

din neamul meu au fost urâte

dar femei blânde și la locul lor

iar copiii lor semănau cu bărbații

copii frumoși

.

de curând am fost la doctor

mă durea singurătatea să mor

i-am spus că am

din strămoși o roată

în suflet

că tot crește

și nu știu ce să mă fac

bineînţeles că nu m-a crezut

m-a internat cu forța

m-a legat cu feșe de pat

mi-a făcut tot felul de raze

injecții filme și tomograf

și mi-a zis că am cancer

o tumoare uriașă

undeva în zona de sub coaste

i-am spus că e roata

și că bunii mei o scoteau la horă

o plimbau prin curte

și ea roata era mereu tânără

plină de viață

și că eu am uitat cuvintele cheie

și n-am mai putut să-i arăt lumea

să-i mângâi spițele obada

cine știe poate o fi murit de atâta singurătate

așa că scoate-o doctore

și hai să o îngropăm cât mai repede

sub un cireș turmentat

că e lună plină și e păcat

Petre Ioan Crețu (n. 12 septembrie 1954, loc. Constantin Brâncoveanu, jud. Călărași): De profesie inginer. Între anii 1976 și 1983 a publicat poezii în revistele Contemporanul, România literara, SLAST, etc. După o lungă pauză editorială (1983 – 2009), Petre Ioan Crețu a revenit în spațiul publicistic printr-o colaborare de aproape 3 ani cu revista Helis din Slobozia și a publicat poezii în revista Viața românească. Cele mai importante cronici literare dedicate creațiilor poetului Petre Ioan Crețu sunt cele consemnate în revistele Bucureștiul literar (două cronici semnate de poetul și criticul literar Ion Roșioru), România literară (comentarii ale scriitorului Horia Gârbea), Luceafărul de dimineață, Vatra veche (o cronică literară amplă semnată de poeta Veronica Lerner Pavel), Neuma (recenzie semnată de Monica Grosu).

Prezențe în antologii:

Romanian/Australian Anthology of poetry and prose (2018)

Apariții editoriale:

Poemele săptămânii uitate (debut editorial, editura VIF, 2014)

Câmpia în genunchi (editura Rafet, 2016)

Ucigașii de vise (editura Etnous, 2018)

Recviem pentru o roată bolnavă mintal (volum de poezie în curs de apariție)

Copyright © 2019 Petre Ioan Crețu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.