ANCUȚA MORAR

Jumătate din miezul tuturor lucrurilor

mă strecor tiptil

ca un poem haiku

până în fundul sufletului meu

prin toată efuziunea instinctelor adormite

cobor tot atâtea trepte

câte întrebări îmi pun zi după zi

încercând să aflu

unde găsesc jumătate din miezul tuturor lucrurilor

să o așez lângă jumătatea din mine

sunt câteva biserici pe care

le vizitez în dorința de a crede și a nu cerceta

dar întotdeauna plec din ele

cu un preaplin al sentimentelor de vinovăție

uitându-mă în ochii copilului care cerșește la ieșire

umblu prin atâtea locuri de unde vreau să cumpăr liniștea

și cu sacoșele pline

mă opresc lângă ușile glisante

unde un zâmbet știrb imploră o țigară

pare că e crăciunul

bătrânul a primit mandarine și cozonac cu stafide

educație și informații

mi-am zis

sigur e un progres

dar tânărul delincvent mă întreabă unde greșim

și râde inocent

iisus este calea

iubiți-vă mult spune o bătrânică uitată între patru pereți

construiți cu sacrificiu și dragoste

pentru copiii ei depresivo- capitaliști

poate am nevoie de o vacanță îmi spun

nu văd eu bine

esența

oricâte tratate de inițiere

mi-au căzut în mână

la un moment dat

cea mai bună concluzie

a fost că miezul tuturor lucrurilor

este în suferință

și în capacitatea de a simți

până la capat

ultima lovitură de pumnal

ca apoi să te trezești zâmbind

a doua zi

și să inventezi povești frumoase

despre privilegiul de a fi

picătura din ocean

care așteaptă cu bucurie

să se evapore

Călătorie în primordial

Am găsit odată o barcă ancorată la mal și eram singură

În jurul meu musteau dorințele vii ale unor larve

Cu fiecare minut care trecea nu le mai deosebeam de ale mele

Nisipul tăcea,

Iar lemnul bărcii începuse să putrezească de plictiseală

Hai să mă pierd, mi-am zis

Cu barca asta.

M-am îmbarcat și am plecat,

Supusă unei oarecare condiții

Eu însămi o condiție ca barca să plutească doar ca să se scufunde

Călătorul condiționat, purtat de vânt și fără legendă.

Și-atunci am gândit că am nevoie de legi pentru un drum parcurs înapoi

Un set gata făcut,

Din care să pierd câte o bucată

Respectând cronologia inversă a apariției lor

Să pedepsesc în lanțuri toți scribii care le-au multiplicat cu avânt

Să celebrez mici victorii fumând pipa păcii cu bătrâni care n-au avut șansa să moară ca Che Guevara.

Știu Decalogul, mi s-a transmis civilizat și metodic

Dar ce păcat că ascult doar ordine răstite,

În pruncia tribală am fost mereu învățată să răspund

La sunete de tobă, talangă, clopot, piatră.

Între blănuri de animal,

Încă plină de rămășițele facerii

Am țipat si tribul meu m-a ascultat.

După primul răcnet știam că o să-mi facă plăcere să ascult la urletul din altul.

A fost prima mea apariție,

Pe vremea când mama și tatăl suntem de fapt tot noi,

Iar strămoșii niște copii care ne-au scos în joacă ochii cu bățul pe maidanul junglei

Ne loveam și carnea creștea la loc mai fragedă și mai frumoasă,

Ne jupuiam pielea până la sânge,

Fără să ne pese că ne expunem vulnerabil.

Focul neinventat nu se stingea niciodată și nu te rănea

Țopăiam printre flăcări și ele ne învățau gemetele și cuvintele lumii

Limbile noastre au rămas roșii de când văpaia le-a alintat in armonia sunetului

În nopțile curate, care durau ani nemăsurabili,

Bărbații tratau totul în spirit de glumă

Iar femeile se luptau să scape de povara intuiției,

Care plana asupra vieții lor

Ca o transă premenstruala fără ieșire.

Am devenit în scurt timp una dintre acele femei

Ea este cea care îmi produce visele

Și căreia i-am închinat cândva un ritual.

Desigur, nu in viața asta,

Acum nu am datele necesare și nici inspirația de a le căuta unde trebuie,

Troglodita nu s-a îndurat să mi le insufle.

Era ritualul ei preferat și o suspectez

Că mi-a creat scenariile vieților doar ca să se salveze

Să creeze o conjunctură disperantă

Și să îmi explice apoi cu un rânjet triumfător

De ce era ea mai bună decât mine.

Am lăsat barca la mal

Întotdeauna o călătorie ca asta

Mă face să alerg desculță pe plajă câteva ore

Vreau să depășesc viteza cu care soarele se naște și apune

Tălpile mele sunt foarte rezistente

Ca și voința supraviețuitorilor.

Nostalgia simplității

Îmi dau seama

că nu pot să țin ritmul

cu oamenii care bat pasul pe loc.

În goana după fericirea perpetuă

sunt trasă de picior

în cascada timpului,

în plină eră a grabei.

Îl invidiez pe bătrânul din junglă,

el are timp să învețe orice,

are timp sa doarmă un somn fertil,

să curețe pe îndelete coaja unui fruct,

să observe semnele trecerii in albia râului.

Are timp să nu își propună nimic.

M-am îndepărtat de verdele crud.

Simplu,

în câteva nopți

în care visele se iveau tot mai pale,

în câteva dimineți cu alegeri

între nuanțe de confort aparent,

pe care nimeni nu are timp să le distingă niciodată prea bine.

Prietenul mult așteptat

Săptămâna  asta sunt căutătoare,

am furat cifrul unor arhive din cer,

sub praful de stele

descopăr cu grijă drumul umblat.

Ziua asta e vară și, priviri mușcătoare aruncate de sus,

usucă elanul unor unghiuri ce pornesc brusc,

din inimă.

Ora asta se potrivește la minute

cu pașii schizofrenicului

dintr-un tablou prehibernal.

Într-o secundă,

sigur îmi va ploua pe la ferestrele pictate, înlăuntru.

Într-o secundă,

nu vreau să mai înțeleg noțiunea de dinamism.

Și în alte zile în care nu îmi voi mai auzi pașii,

eu tot o să continui să trasez linii.

Până în inima unei gutui voi scrijeli linii frânte,

mai aproape de aroma nerăspândită.

Printre mașini și meri înfloriți,

îmi întâmpin prietenul întors de departe.

Mi-a spus că și-a lăsat în Palestina strictul necesar

și o camera goală, de chiriaș.

Lui îi lipsea puterea unei îmbrățișări,

mie câteva suite de Bach.

Ne-am regăsit cu emoție,

pentru totdeauna.

Note despre mine însămi:

Ancuța Morar (Adriana-Ancuta Petcu, n. 14 noiembrie 1988, psiholog, logoped în București): Prima mea iubire a fost literatura. Dragostea de oameni și literatură reprezintă baza alegerilor mele profesionale, dar și personale, pasionându-mă de când mă știu dinamica relațiilor, a comunicării, impactul cuvintelor și modul în care ele, transformate în mesaje, capătă valențe eliberatoare, salvatoare în contextul existențelor noastre. Iubesc viața și poezia din oamenii pe care îi întâlnesc și încerc să îi ajut (luptându-mă cu anumite limite ale mele sau ale lor, desigur) să își găsească potențialul extraordinar pe care îl au și de care, de ce mai multe ori, nu sunt conștienți. 

Public pe poezie.ro din 2017 și sunt membră în cenaclurile Qpoem și Cercul literar de la Cluj. Lucrez la primul volum de versuri pe care sper să îl public până la sfârșitul acestui an. 

Copyright © 2019 Ancuța Morar (Adriana-Ancuța Petcu)

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.