ELENA GRIȚCAN
















***

Ești un înger cu aripi de demon,
Ce mi’a furat inima și mi’a dus’o departe
În cerurile iadului,
Unde este doar chin și suferință
Cu toate astea 
Mi'e dor de tine uneori,
Prea des, aș spune eu.

Perversitatea instalată 
În vacuumul sarcasmului 
Nedeterminat încă
Stă sa explodeze
Ca bobocul unui mugur de măr
În plina primăvară 
Ducând pe aripi de rândunică
Dor de tine, 
Prea mult as spune eu.

Mireasma crinilor 
Prea puri pentru despărțire
Se închină în fața
Altarului creat din amintiri
Ce dor, 
Prea tare aș spune eu.

Vlaga ce se scurge
În vița de vie care
Se rotește în jurul 
Gâtului meu, sufocându'mă
Cu repeziciune 
Mă face să scriu
Cu picături de sânge 
De pe coapsele mele
Un ultim cuvânt
Dor...
Prea adânc aș spune eu

-----------
Cratimă'mi buzele
Care august de pepene verde
Mușcă'ma încet și cu grija 
Și lasă-mă să mă preling 
Pe epidermul tău,
Să formez curcubeie
Ca motorina cursă 
Pe asfaltul ud...
Ridică'mi aripile
Îndreaptă'le spre cer
Și scutură stratul de praf
Care a ascuns 
Albul infinit
Al sufletului meu...

-----------
De atâta greutate,
Pământul nu mai are forțe să se rotească.
Au ruginit axele lui,
Iar timpul parca s'a oprit în loc
Gravitația s'a dispersat încetul cu încetul.
Oamenii, îmbrăcați în pungi de plastic
Cu caserole pe cap 
Și paie de suc pe post de baston,
Plutesc în aer,
Toți în aceeași direcție.
Cerul e împânzit de parașute cu picioare...
Pământul e oripilat de dezastrul din noi,
Răsuflă ușurat,
Se scutură din răsputeri,
Până la ultimul gunoi (om)
Se aud aplauze de prin păduri
Și orice fel de ascunzișuri,
Se simt libere și animalele,
Mecanismele se repornesc
Și se pun iar în mișcare.
Rotația, gravitația, diurnele
Toate și-au reluat activitatea.
Pământul cheamă înapoi pe cine vrea el
Iar restul, rămân acolo
În gaura neagră
Las să fie big bang'ul încă o dată
Să îi împrăștie pe toți care și încotro.
Pământul nu mai are nevoie de ei (noi).

-----------
Ți-am făcut o pernă pentru capul tau
În interiorul coapselor mele.
Îti mângâi semnele lăsate pe față de lama de ras
Îți număr firele înalbite înainte devreme
Ce îți încununează tâmplele ca niște spuze învolburate,
Trec cu degetul peste fiecare rid din jurul ochilor tăi
Ce ies in evidență ca niste raze solare răzlețe.
Îndrăznesc să îți scald fața, în lacrimile ce mi se preling fără oprire
Apa sărată din ochii mei, îți spală fruntea 
Ce se jupoaie din cauza cuvintelor nerostite încă
Îți umplu cavitățile ochilor cu ploaia din ochii mei
De la atâta umezeala, îți răsar muguri din păr,
Rădăcini din suflet, și păpădii din ochi
Suntem doar noi doi și o întindere nesfârșită de apă
Plutim prin oceanul de lacrimi la propriu
Încerci să te zbați, să te ții la suprafață,
Îmi pare rău, dar vreau să te păstrez doar pentru mine
Să te feresc de privirile pătrunzătoare ale celorlalți 
Îți apăs umerii cu toată puterea mea
Apa te îmbrățișează din toate părțile 
Și se conectează cu tine tot mai mult
Îți rup păpădiile din ochi, și mi le pun după ureche
Te las in grija lacrimilor mele, 
Iar eu merg sa îmi văd mai departe de viața mea

-----------
răpește'mi noțiunea timpului
lasă liniștea să'mi  învăluie trupul 
culcat pe mușchi și licheni
ascunde razele răzlețe ale soarelui
în mânile tale crăpate de timp
creează'mi un nimb deasupra părului meu răvășit
adună rafalele de vântul care adie
și fă'mi un leagăn  mutilat
să'mi unduiască corpul înalbăstrit de frig
culege toate florile galbene si ruginii
așează'mă cu grijă pe ele
să'mi cânte elogii la nesfârșit
moarte, sărută'mi talpa piciorului
și scoate suferința din mine

-----------
ninge cu fulgi mășcați și leneși
ochii îmi sunt străpunși 
de cristalele de gheață 
ce se izbesc de corneele mele

alerg desculț prin bolovanii înghețați
îmi zgârâi tălpile picioarelor
lasând în urma mea mărțișoare 
pe zăpada proaspăt așternută

caut asiduu și cu disperare
prin orizontul albastru violet 
prin rădăcinile copacilor ce îmi rup pielea coapselor
ca niște fiare nedomolite 

viscolul îmi sfâșie hainele,
taie în carnea mea vie cu ghiarele sale incovoiate
părul îmi este zmuls cu putere,
iar mânile îmi zboară letargic în toate părțile

sunt goală, sunt oarbă, sunt mută
căutarile mele au luat sfârșit,
am găsit ascunzătoarea perfectă a morții,
în  mine...

Note despre mine însămi:

Elena Grițcan (n. 31 octombrie 1992)Absolventă a Universității Tehnice a Moldovei, inginer de profesie, soție și mamă a unui boboc de fată. Pasiunea de a scrie am descoperit'o în mine încă de pe băncile școlii. Am scris mult, și poezie, și proză. Am participat la toate concursurile posibile din școală și din afara acesteia. O perioadă de câțiva ani nu am mai pus mâna pe peniță și pe carnet, însă unele schimbări în viață, produc alte schimbări. Așa am reînceput ceea ce am lăsat cândva. Planific să debutez în curând cu un volum de poezii: "Păpădii în decembrie".

Scrisul e o artă și nu doar. A scrie poezie, e un mod de a exprima ceea ce nu putem rosti în voce, ceea ce simțim, dar nu vrem să arătăm pe față, ceea ce vrem sa ascundem, dar ne macină pe dinăuntru. Poezia poate porni de la orice, de la un atom din univers, de la o adiere de vânt, de la un puf de păpădie, de la un amalgam de emoții, de la un curcubeu al suferințelor.
Scriu sumbru, pentru că asta este unicul mod de a'mi lăsa unele sentimente demult îngropate în trecut sau altele ce nu încep să se nască, fiind omorâte cu disperare, să nu iasă la iveală. Scriu în urma scanării diferitor situații ce se întâmplă cu oamenii din jur. Scriu pentru a scoate din umbră latura pe care nu prea o cunoaște multă lume. 

Copyright © 2019 Elena Grițcan
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.




Un produs Blogger.