ȘTEFANIA-NICOLETA DOBRICAN (OLARIU)















Suflet pribeag

Mi-aș arunca sufletul câinilor de dragul tău,
Să mi-l sfâșie până la răcnetul eterului...
Iar tu, steaua mea nemărginită... de mă privești,
Să lăcrimezi pe nesăbuința-mi de femeie...
Îndrăgostită!

Mi-aș sfârteca inima ce bate pentru tine, aripa mea
Și mi-aș îmbălsăma frageda carne cu praf de stele
Să mă reîntorc peste ani în aceeași ființa firavă,
Ca tu peste veacuri să recunoști, aceeași femeie...
Îndrăgostită!

Mi-aș arde putreda carne dezgolindu-mi inima
Să-i vezi însângeratele bătăi cum te cheamă
În nopți pustiite de vreme, iar flacăra să te ghideze
Spre iubirea ce ți-o poartă, aceeași femeie...
Îndrăgostită!

Mi-aș smulge mintea prizonieră din craniul beteșugit
Și-aș vinde-o vulturilor să ți-o aducă drept ofrandă,
Iar tu să mi-o culegi din ghearele lor aflându-mi iubirea
Ce ți-o port și poate atunci vei înțelege, aceeași femeie...
Îndrăgostită!


Iertați-mă


Iertați-mă când lăcrimez la durerea oamenilor, la durerea păsărilor, la suferința animalelor...

Iertați-mă că sunt ca un copil și plâng la poveștile animate,
Iertați-mă că iubesc cu sufletul și nu cu mintea, când toți aleargă în stânga și-n dreapta după acel ceva... zis necesar,
Iertați-mă că sufăr ca o mică puștoaică atunci când se desparte de un prieten pentru că... fiecare are un alt drum,
Iertați-mă că sunt sensibilă, că sunt romantică într-o lume atât de grăbită spre nicăieri,
Iertați-mă că privesc atât de des către cer, acolo găsesc liniștea adevărată,
Iertați-mă că iubesc picăturile de ploaie... atunci mă sărută Dumnezeu,
Iertați-mă că zâmbesc florilor, sunt mai sensibile și mai delicate ca noi,
Iertați-mă că-mi doresc să fiu un fluture, să trăiesc fericirea lor,
Iertați-mă că nu iubesc emisiunile TV și mă afund în camera mea citind cuvinte cu speranța că doar așa pot accede spre treptele superioare,
Iertați-mă că iubesc poezia, ea îmi hrănește sufletul pribeag...
Iertați-mă că v-am oferit prea mult sau prea puțin din tot ceea ce sunt,
Iertați-mă că nu sunt perfectă și am atât de multe defecte, chiar dacă le ascund după un zâmbet, știu că există,
Iertați-mă că iubesc viaţa, mi-a oferit privilegiul unic de-a atinge pământul,
Iertați-mă că iubesc, am o inimă ce bate și mă ridică pe culmi neștiute,
O, da... iertaţi-mă că visez, visez o lume mai bună,
Iertați-mă că sufăr, îngenuncheat fiindu-mi sufletul când privesc oamenii ce îmbrăţişează minciuna, lăcomia, lașitatea și invidia,
Iertați-mă că iubesc lumina și întunericul, ambele îmi sunt necesare,
Iertați-mă că iubesc atât de mult muzica, fără ea nu mi-aș simți trupul plutind,
Iertați-mă că muncesc până la epuizare... părinţii au avut rostul lor, “așa se câștigă existența”,
Iertați-mă că sunt româncă și pe lângă mai sunt și fericită că-s moldoveancă,
Iertați-mă că sunt un om și am un suflet pe care l-am oferit atunci când a fost cerut, în el stă ascunsă DIVINITATEA, de voi a depins ce aţi făcut cu el...

Iertați-mă că-ntr-o bună zi vă voi părăsesc, dar atunci pot să devin o pasăre, o floare sau chiar îngerul vostru păzitor...



Black Rose



Dor de verde

Lasă-mi Doamne frunza ta,
Frunză de nu mă uita...
Ce-o avea și mama-n glastră,
Amintiri din casa noastră!

Casă veche din chirpici...
Ce suflete-au stat aici
Așteptând ca eu să trec
Și-n brațe să mi-i petrec!

Sărutări calde primeam
Frunză verde, nu uitam...
Cu miros de reîntors
Amintiri de dor frumos!

Prispa proaspăt văruită
Parc-o văd și-n vis o clipă,
Mama mândră se-așeza
Așteptând copila sa...

Frunză de nu mă uita
Azi s-a dus culoarea ta,
Mama nu mă mai așteaptă,
Tata se-odihnește-n raclă!

A plecat după soție...
Lacrimi mi-a lăsat doar mie
N-a dorit, n-a plănuit,
Moartea mi l-a izbăvit!

Tânăr frate-nmărmurit
A plecat și el subit...
Și-a lăsat și tinerețea
Să aibă pe veci tandrețea!

Casa-i tristă, s-a-nvechit
Plita-n dor mi-a ruginit,
Iar miros de frunză verde...
S-a pierdut, nu se mai vede!


Strigătul

Strigă ceru-n veșnicie, pentru-n strop de armonie,
Strigă pomii ne-nfloriți, că deja sunt vestejiți,
Strigă pruncul nenăscut, că și el este un sfânt,
Strigă oamenii de jale, că în țară n-au parale,
Strigă câinii, mor de foame, pe străzi triste-n mahalale,
Strigă oaia pe câmpie, că nu crește iarba vie...
Strigă apa de durere, că fântâna și ea piere,
Strigă mortul în coșciug, c-au uitat de el demult,
Strigă... strigă... și iar strigă... totul strigă azi de frică,
Am uitat cum au trăit, bunici-n război vestit,
Ne plângem și tot oftăm, dar nu știm cum e să dăm,
Sufletul celui de-aproape când zace și e pe moarte.

Strigă inimi neiubite, la porți ieftin văruite,
Strigă păsări prăfuite, că n-au aer, stau pitite,
Strigă omul la Isus, să-l ierte că nu-i supus,
Strigă suflet blestemat, de viață s-a săturat...
Totul pare luminos, verde, falnic și frumos,
De te uiți acum mai bine, totul este-o nebunie...
Copacul e colorat, mâncare de cumpărat...
Dar nimic nu mai trăiește, viu, frumos ca-ntr-o poveste,
Ne-am strâmbat cărările... cu europenele,
Vrem prea mult și dăm puțin, să facem nimicul plin.
Fetele azi s-au schimbat, romantismul a plecat,
Iar băiatul a uitat, să fie civilizat...
Universul strigă... strigă...

Suflete... de mori, mi-e frică!


Ștefania-Nicoleta Dobrican (Olariu) – Note despre mine însămi:

Poezia este pană desprinsă din sufletul poetului, oferind cititorului stare însuflețită din zborul său.

Născută în sufletul Moldovei, troienind printre trăirile dulci-amărui ale vieții, Ștefania, fetița zămislită din albul lui Undrea, hrănită de spiritul Iașului, se metamorfozează în trandafir al condeiului, ce abundă în nuanțe, dar fără a prisosi. Licențiată în economie, cu acuitatea și luciditatea câștigate din intensitatea neașteptatelor clipe, surprinde dualitatea celest-mirean, oniric-real, împodobit-frust. Spre delectare sau meditație, circumscrie cotidianul sub formă de esențe, un montagne-russe între normativ, contemplativ sau încurajator. Nesăbuința noastra nevindecabilă tâlcuită sub vârful peniței ei… dar prin constatare, sfătuire, rugă și nu prin judecată… cu îngăduința care e doar apanajul mamei. După prima apariție a volumului de poezii „Trandafirul negru” ajuns în glastrele cititorilor, cu „Suflet pribeag” și „Gânduri” pe drum sperăm să nu ne lase prea mult să așteptăm noile arome ale slovelor sale!

Scrierile mele sunt viață revărsată în dansul poeziilor, ce curge din “seva” gândurilor, viselor, trăirilor și simțurilor pe care le nuanțez cu modestia cuvintelor și-mi doresc ca peisajul versurilor plăsmuite să ajungă în mintea cititorilor prin glasul vibrațiilor avide ce caută să vă pătrundă în suflet. Am avut foarte mari emoții în ziua când am „pășit” ușor, timid în labirindul lirismului. Condeiul îngemănat sufletului m-a condus spre prima mea apariție cu poezia, „Mamă”!

Nu știm nimic despre "drumul nou" pe care visăm să mergem din pasiune, hobby, curiozitate, plăcere, poate har, trăire, suflet, sentiment, emoție și mai ales cu bagaje. Bagaje pline de noi sau de caracterele lângă care respirăm, trăim, creștem, dezvoltăm, înflorim sau  învățăm să trăim ceva ce poate nu ne dorim cu adevărat, dar ne este necesar! Chiar neștiutori, încercăm să urmăm drumul spre poteca sufletului cu inima deschisă, spre evoluția nostră spirituală!

Viața!... Mulți nu suntem cu adevărat pregătiți pentru ea, dar Dumnezeu este cel ce ne oferă lecții și noi căi pe care trebuie să le urmăm și să învățăm, să ascultăm, să citim, să acceptăm, să iertăm, să iubim, să plângem, să zâmbim, să trăim, să muncim, să respectăm, să ne rugăm și să-i mulțumim lui Dumnezeu și, mai cu seamă, să luptăm pentru a ne îndeplini visele!


Copyright © 2018 Ștefania-Nicoleta Dobrican (Olariu)
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului



Un produs Blogger.