PETRE ION STOICA
Cândva,
Credeam că eu însumi
Trezesc cocoșii să cânte
La intervale așa regulate.
Tot așa, sosea și noaptea
Pentru că aprindeam eu lampa cu petrol.
Îmi era teamă să nu rămân fără gaz
Crezând că din cauza mea
Ziua se va întinde până la cealaltă zi.
Luna de pe cer
O priveam ca pe o banală coajă de pepene
galben
De care mă feream să nu-mi cadă în cap.
Cândva, risipeam Copilăria
Deșirându-i mărgăritarele!
Sub aceeași lumânare
Dragostea astăzi
Șade în capătul oaselor,
Peste fluierele picioarelor noastre
Albe și subțiri ca trestia, ca
repirația!
Ieri, habar nu aveam
Că-n timp ce ne umpleam încă
Buzunarele și piepții cămășii cu
licurici,
Inimile ni se proptiseră
Cap de pod
Peste o apă care curgea de-a latul.
Păream dintr-o dată doi calici
Întinzâd mâinile și bucuriile
De la unul la altul,
Ca pe niște colaci,
Ca pe niște pomeni,
Adunându-le târziu, seara
Sub aceeași lumânare, Dragostea!
Trei femei
Ca să treci prin viața asta
Îți trebuie mai întâi o femeie
Să te nască!
Apoi născut,
Îți trebuie o altă femeie,
Una să te iubească!
Ca să treci prin viața asta
Pe partea dreaptă sau stângă,
Îți mai trebuie o femeie...
Una să te plângă!
Portativul roșu
Te-ai găsit tu, zăpăcitule
Pui de vrabie,
Să ciripești!
Dedesubt,
Conjurația tăcerii.
Un cerc de motani
Bătrâni,
În transă,
Așteaptă, așteaptă
Să scapi portativul
Acela roșu
În zăpadă!

Pagina Facebook:
Petre Stoica
Copyright © 2018 Petre Ion Stoica
Utilizarea integrală sau parţială a
articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Leave a Comment