BIANCA MÎCIU
Cioburi sunt ale tale vorbe dulci,
Care mă rănesc atât de mult…
Stai în umbra ta ascuns,
Și mă privești de zile, luni, ani,
Și tot nu ai curajul să fii acum,
Cel ce va transforma cioburile în
dragoste divină…
Stai în umbra ta ascuns, ascultând un
suflet înghețat.
Un suflet ce va fi distrus,
De lipsa vorbelor tale sincere -
Mâini tremurânde de emoție pură...
Și mai faci un pas, și mai faci doi,
Și mai faci încă trei,
Și mai ai încă puțin,
Dar tot nu vrei s-ajungi la mine...
O rază feerică de lumină fâlfâindă,
Un copac cu ale sale nostalgii,
O piatră neclintindă -
Iubirea noastră din cioburi e
alcătuită...
Nădejde
O lacrimă înceată,
Un nou început în deșert,
Când sufletul se îneacă
Te găsesc în alt univers.
Aş vrea să ating soarele,
Să-ţi umplu inima cu bucurie,
Aş vrea să ating stelele, să ţi le
dăruiesc ţie.
Zarea este cea care mă ascultă.
Eşti graiul ce-mi şopteşte nădejde.
Aş vrea să-mi recâştig răbdarea
Datorită căreia am scăpat ca din foc,
din ghearele tale;
Sper că vei regreta cândva
Că ai avut în mână o zeiţă a
miraculosului
Pe care ai dat-o uitării.
Ai lăsat-o să zboare,
Fascinat ai privit-o la plecare;
Te-ai fi prins de aripile sale
Dacă n-ar fi avut dreptate.
Amor
paranoic
O eternitate în câteva clipe,
Un cer privind în ochii mei înlăcrimați
Iluzia că o să te mai revăd cândva,
Când scepticismul îmi încătușează
sufletul.
Iubirea - elixirul magiei aventuriere,
Ce se întâmplă? De ce nu mai sper la
noi?
Poate ți-ai găsit pe altcineva și inima
simte.
Ce amor paranoic între noi…
O ceață îmi relevă angoasa,
O stare morbidă, ce haos total…
Mă simt obosită să mai lupt în zadar,
Din moment ce m-ai făcut să sufăr atât
de mult
În acest univers exorbitant…
E terifiant gândul meu în următorul
moment,
O să mai trăiesc pe acest pământ?
Sau voi fi o lașă? Vom vedea.
Viața mai merită trăită în ritmul
acesta?
Am să pot să trăiesc fără tine?
Ce amor paranoic…
Spune-mi
tu, oare, cum ar fi?
Spune-mi tu, oare, cum ar fi să
pătrundem în alt cosmos?
Să fim doar noi doi îmbrățișați,
De teama de nu fi despărțiți;
Și cu gândul că am putea trăi veșnic
împreună.
Spune-mi tu, oare, cum ar fi dacă ți-aș
spune tot ce simt,
Iar tu m-ai abandona de teama de a nu mă
pierde?
E absurd tot ce se întâmplă între noi.
Spune-mi tu, oare, dacă mă iubești, de
ce mă părăsești?
De ce te temi că nu suntem compatibili,
Când noi ne ferim unul de celălalt
Fără să ne acordăm o șansă?
Spune-mi tu, oare, dacă ai fi floarea,
iar eu ploaia,
N-am fi oare două vieți într-una?
Adăpându-ne cu sentimente și iluzii
aparente?
Ba da, așa am fi.
Mă asculți tăcut poate cu gândul la
altcineva.
Oare tu simți ce simt și eu?
Auzi când îți șoptesc în taină că te
iubesc?
Spune-mi tu, oare, dacă eu aș fi Luna,
iar tu ai fi stelele,
M-ai lăsa să fiu regina ta?
Să fii prizonierul inimii mele, ai vrea?
Dacă eu aș fi pământul, iar tu ai fi
vântul,
Nu-i așa că m-ai ocoli,
De teama de a nu mă îngheța?
Dacă eu aș fi copacul, iar tu toamna,
Nu-i așa că m-ai ocoli,
De teama de a nu-mi distruge frumusețea?
Dacă eu aș fi fulgul de zăpadă, iar tu
Soarele,
Nu-i așa că m-ai ocoli,
De teama de a nu mă omorî?
Spune-mi tu, oare, suntem compatibili?
Sau suntem entități diametral opuse?
Notă biografică:
Bianca Mîciu (n. 5 decembrie 2001, Mioveni): Mă numesc Mihaela-Bianca Mîciu și sunt o scriitoare din orașul Mioveni,
județul Argeș. Pasiunile mele au fost scrisul și cititul încă de când eram în
clasa I. Prima carte publicată a fost romanul „PARANOIA” lansat la data de 12
aprilie 2018, la liceul în care sunt elevă, și anume la Liceul Teoretic Iulia
Zamfirescu. Ilustrează o poveste de dragoste adolescentină, cu tot ce cuprinde
această perioadă tumultuoasă pentru majoritatea tinerilor. Este perioada în
care dorim să aflăm cine suntem, care este menirea vieții noastre. Astfel,
încercăm să ne transpunem în situații diferite de monotonul program cotidian.
M-am inspirat dintr-o idilă personală, însă am dat frâu liber și imaginației. A
doua carte publicată este volumul de poezii „VALSÂND PRIN PLOAIA VIEȚII”,
lansat la data de 31 mai 2018, la Centrul Cultural Mioveni, și reprezintă o
continuare a romanului „PARANOIA”.Sunt o fire veselă, ambițioasă, perseverentă și devotată pentru ceea ce eu numesc VIS. Verbul „A fi” este adesea contemplat în titlurile și versurile poeziilor, deoarece oscilez în privința traseului pe care îl am: „A fi sau a nu fi realizabil?”. Am vrut să cristalizez viața ca o aventură ce presupune angoasa, dar și bucuria, pe o axiologie atenuantă. Titlul volumului „Valsând prin ploaia vieții” nu este ales întâmplător, fiind chiar unul dintre versurile poeziei „Vei fi…”: „Și vom fi noi amândoi,/ Valsând prin ploaia vieții;/ Cu petalele din suflet,/ Ne vom realiza o corabie...”.
Eu văd o continuitate în tot ceea ce înseamnă sentiment și pasiune. Inspirația se manifestă pretutindeni, așa că am simțit să scriu și un volum de poezii. Tind să cred că nu întâmplător potențez demersul livresc ca și scop măreț. Depinde de fiecare entitate cât de mult își dorește să afle dacă într-adevăr fluxul acțiunilor sale este eficace personalității. Eu mă declar o optimistă convinsă, dar și o visătoare. Prin speranța infinită voi reuși să fac idealurile tangibile.În ciuda dificultăților apărute pe parcurs, mă simt împăcată reușind să îmi văd visul cu ochii deschiși. Personal, aș alerga o viață întreagă pentru o secundă de fericire maximă.
Copyright © 2018 Bianca Mîciu (Mihaela-Bianca Mîciu)
Utilizarea integrală sau parţială a
articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment