MIRELA DUMA BÎLC - ECOUL ULTIMEI ZĂPEZI


Poet Cluj Napoca

Mirela Duma Bîlc - Ecoul ultimei zăpezi (editura Grinta, Cluj Napoca, 2018): Volum distins cu Premiul special al juriului la Festivalul Național de Literatură și Folclor Armonii de primăvară (ediția XL-a, Vișeu de Sus, 2018).

Întâlnirea cu poezia ei înseamnă înainte de toate o binefăcătoare stare de bine. Este binele care vine din întâlnirea cu emoţie artistică, sentimente, exprimări frumoase, atent gândite, metafore calde şi o viziune stenică. Poezie de dragoste. Bravo ei şi curajului întoarcerii la normalitate, blândeţe, farmec şi nostalgie, în linia reprezentată atât de frumos de poete precum Magda Isanos, Gabriela Melinescu, Constanţa Buzea, Ioana Diaconescu ori Mara Nicoară.

S-ar părea că autoarea preferă să-şi lase cititorul într-o stare de dubiu, dacă nu chiar de voită confuzie. Acest ecou al ultimei zăpezi, induce (deliberat) în eroare: e vorba de cea mai recentă ninsoare? Ninsoarea care tocmai s-a ter-minat ducând cu ea tributul de alb, de purificare? Sau e vorba despre „ultima ninsoare”, un preludiu al dispariţiei, al morţii, al deziluziei, al sfârşitului? Pornind la drum cu această confuzie asumată, descoperim o poezie în linia unei asumări clasice, cuminţi aş zice, fără forţări şi cu o mare preţuire a emoţiei, a sentimentului. E o puritate a spunerii care într-o vreme a poeziei discursive, prozaice, anarhice, aleatorii, vine ca un contratimp, ca o readucere aminte a vechilor modele. O poezie retro, sau cum ar zice adepţii limbajului de plastic, vintage. (extrase din posfața volumului semnată de scriitoarea Cleopatra Lorințiu)


Ecoul ultimei zăpezi

Ecoul ultimei zăpezi
rostogolit
peste trupul care
nu mai spune
nimic.
Picături paşnice
din sângele
prea roşu şi cald
pentru acest anotimp
în care
m-ai învăţat
să îngheţ
singură şi frumoasă
în culorile cerului,
ecou prelungit
al zăpezii!


Vise şi fluturi

Fluturi!
Mari fluturi cu aripi albastre
Se întorc din timpurile când
Semănam plăpânde flori în glastre
Prin puterea dragostei crescând.

Aripi!
Delicate aripi bat vântul tăios
Melancolice îşi fâlfâie dorul
Pe ultimul drum... dureros
Care-l lasă în urma lui, zborul.

Şi vise!
Vise tot mai grele şi reci
Ce străbat galaxii de ninsori
Galaxii-n care-mi spui că tu pleci,
Şi prin fluturi eu visez că te-ntorci.

Fluturi!
Mari fluturi!
Şi aripi!
Delicate aripi şi vise
Care-n mine se zbat ne-ncetat
Şi din suflet zboară ne-nvinse
De timp, de plecări, de păcat!



Forma iubirii

Am desenat forme puternice de braţe
Frumoase şi curate, ridicate-n spre cer!
Atât de frumoase şi atât de curate
Că-n ele, ca-ntr-o mare... era gata să pier.

Am desenat braţe şi apoi am lăsat
Creionul din mână să-mi cadă,
Şi spre cer rugăciuni ne-ncetat
Au chemat numele Tău, să le vadă.

Tu priveai în sufletul meu... minunat!
Şi plângeai împreună cu mine
Când un vânt peste ele-a suflat
Şi le-a dus în ţinuturi străine.

Am crezut că mai pot desena
Alte braţe la fel de curate
Şi frumoase, puternice... şi...
Desenam forma lor de păcate.

Resemnată priveam către cer
Lăcrimându-mi în ochi o dorinţă
Ce-ascundea braţul tău în mister,
Într-o mare şi tare credinţă.

Am desenat braţe cu forma iubirii ce-o ştiu
Şi ce-o cred mai frumoasă precum cerul...
Şi-Ai suflat peste vântul pustiu
Să nu-mi spulbere iarăşi... desenul!


Misterul braţelor deschise

Coboram
din misterul culorilor
Cinei de taină
cu un peşte
înfăşurat în mahramă
să îl aşez
dinaintea picioarelor
tale
şi să pier
mai sus
de vremurile
tuturor,
totdeauna,
unde poezia
după ritmul respiraţiei
îşi recunoaşte
poetul.

Coboram
din misterul
camerei de sus
să deschid larg braţele,
biserici care te așteaptă
liniştite.


Pedeapsa braţelor mele

Strâng vocea ta
între bătăile inimii
şi doare poemul acesta
în sensul cuvintelor
care alunecă
ca un inel de logodnă
pe un deget nepotrivit.

Vino în acest poem
şi nu aştepta noaptea.

De departe ne-am văzut
stând la rând
pentru altă carte
în care vom citi
mai frumos
ceea ce avem nevoie
într-o zi
când visele rămân
cauza acestui poem.

Parcă anume
această pedeapsă
este scrisă
braţelor mele.


Alegeri

Am ales când încă
nu ştiam cine sunt
palmele tale
să poarte
ascunsă sânilor mei
roua dimineţilor,
să o închine
frăgezimii
buzelor tale.

Am ales
privirile tale
înainte de a înţelege
culoarea mlădiită
prin flori de cicoare,
rugăciunea de dimineaţă
a singurătăţii.

Citește mai multe versuri și profilul scriitoarei aici: Mirela Duma Bîlc

Copyright © 2018 Mirela Duma Bîlc
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.


Niciun comentariu

Un produs Blogger.