ALA MUNTEAN-AZOVȚEV


Poet diaspora













Cum pot atinge cerul?

Mă stăpânește deseori un dor albastru…
Privirea cerului m-alină când mi-e greu,
Mă simt o pasăre cu sufletul sihastru,
Ce-alungă norii când aspiră spre-al său EU.

Sunt picătură din seninul de speranțe,
Sunt lacrimă-n vâltoarea aspr-a unei mări
Ori poate-un curcubeu cu multe noi nuanțe,
M-avânt cu zel spre-Nalt pe aripi de visări…

Vreau cerul să ating, să-i netezesc obrazul,
Să-l colorez senin, când norii se încruntă,
Să-i dăruiesc un snop de raze… când e cazul,
Să îi zâmbesc…
prin zâmbet totul se înfruntă…

Cum pot… cum pot atinge cerul, Doamne, oare?
Când plouă întruna, când e soare ori când ninge?
O rază jucăușă-mi șoptește de pe-o floare:
– Cu inima… cu inima îl poți atinge…


Evadare

Fiind captivă în propria mea minte,
Mi-am povestit azi visele în șoaptă,
Sperând că poate suflul lor fierbinte
Va risipi durerea de-astă noapte...
M-am împăcat cu lacrima nefastă,
Rugând-o să mă lase-oleacă în pace.
Ea s-a învoit, dar numai pentru astăzi
Mi-a spus să fac tot ceea ce îmi place...
Eu m-am privit cu teamă în oglindă,
Vrând să-nțeleg dacă mai sunt frumoasă,
A încetat durerea să-mi mai plângă,
Sunt încă o femeie curajoasă!
Și mi-a venit un gând... dintr-o chemare
Să fug cât mai departe de-astă lume...
Va fi о izbutită evadare
Din visul meu ce nu mai are nume...


Suflete pereche

La margine de lume, în tainicele-mi vise
S-a rătăcit azi gândul, încătușat de dor.
În neputința sa în pripă ceru-atinse
Sub un amurg de șoapte, pândit de un fior...
Își caută perechea pe-o geană-nlăcrimată,
Țesută hăt departe de-o aripă de vânt,
Scăldată-n valul mării în inima curată
Și legănată tandru pe-al nostru legământ...
În cer, unde zenitul ne pune la-ncercare,
Când raza de iubire încape într-un fir,
Îmi scotocesc perechea prin însuși Carul Mare
Sau poate Primăvara o-aduce pe-un zefir...
Înmiresmat e cerul și, pe neașteptate,
Descătuşate gânduri zburând spre Răsărit,
S-au întîlnit și iată le văd îmbrățișate,
Sunt suflete pereche cuprinse-n infinit!


Acolo

Acolo, undeva în umbră,
Lângă o margine de cer,
Mai plânge încă zărea sumbră
Când visele se sparg și pier…

Acolo, unde ceru-albastru
Se odihnea pe geana mea,
Mă-mbie astăzi mândrul astru
Să gust din feeria sa…

Acolo sus, în miez de noapte,
Ne-ndeamnă luna cu-al ei dor
Să întețim a noastre șoapte
Sub focul cel mistuitor…

Acolo, unde ești, iubire,
Mi-e liniște în amintiri,
Zvâcnesc scântei-n a ta privire
Că roua de pe trandafiri…


Poezie Sankt PeterburgAla Muntean-Azovțev: (n. 3 iulie 1974, satul Hârbovăț, raionul Anenii Noi, Republica Moldova): Și-a petrecut copilăria în satul natal, apoi a plecat la Chișinău pentru a-și continua studiile. A absolvit în anul 1996 cursurile Facultății de Litere din cadrul Universității de Stat din Moldova. A lucrat ca învățător la clasele primare la Școala-complex № 83 din orașul Chișinău, profesor de limbă română pentru alolingvi la Complexul Liceal de Autor ”Intelectualitatea”, pedagog-organizator la Direcția Municipală pentru Protecția Dreptului Copilului. Acum 4 ani s-a stabilit împreună cu familia în orașul Sankt Peterburg din Federația Rusă. Ala Muntean-Azovțev  a început să scrie versuri în toamna anului 2017. A publicat poezii în revistele online Poezii Diaspora și eCreator.

Copyright © 2018 Ala Muntean-Azovțev
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.


Un produs Blogger.