CONSTANTIN GEORGESCU - FILANTROPUL DE CUVINTE
Poetul Constantin Georgescu, este o
prezența importantă în publicațiile culturale contemporane. Este membru
fondator şi fost redactor al revistei „Obcina Literară”, membru al Societății
pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina, fondator şi conducător al Cenaclului Literar-Artistic “Mig Rădăuți” și membru al Societății
Scriitorilor Bucovineni.
“Filantropul de cuvinte”, reprezintă un nou
volum de poezie, concentrând în paginile sale creațiile recente ale lui
Constantin Georgescu. Acesta se detașează printr-o sensibilitate aparte, așa
cum ne-a obișnuit poetul în aparițiile anterioare (“Secerișul de ninsori”,
“Libertatea de a fi trist”, “Foșnetul cuvintelor”, “Așteptând inorogul”,
“Ochiul de rezervă”, iar cea mai recentă este “Citadela inocenților”). Într-o
lume obsedată parcă de rosturi materiale evidente, poezia lui Constantin
Georgescu reprezintă în egală măsură, un loc de refugiu, precum și un îndemn la
reflecție, orientat tranșant spre explorarea profunzimilor ființei umane.
Poeziile lui Constantin Georgescu denotă o sensibilitate profundă, devoalată în
mod gradat, cu fiecare nouă creație. Introspecția este prezentă la tot pasul,
sugerându-le cititorilor experiențe și metafore pliate pe realitățile complexe
ale unei existențe grăbite. (extras din prefața semnată de dr. prof. Daniel
Hrenciuc)
Fals tratat
de fericire
Sunt
sincer, când îţi spun, că fericirea
E un cuvânt puţin zaharisit,
Chiar dacă e un risc direcţia aleasă,
Desigur sacrificiul merită trăit.
E un cuvânt puţin zaharisit,
Chiar dacă e un risc direcţia aleasă,
Desigur sacrificiul merită trăit.
Poţi
fi un accesoriu la trena cu paiete
Sau poate, dimpotrivă, poţi fi decapitat
Şi să te storci de propria ta piele
Sub duşul care spală morţii de păcat.
Sau poate, dimpotrivă, poţi fi decapitat
Şi să te storci de propria ta piele
Sub duşul care spală morţii de păcat.
Ori
să-ţi pui masca sub care te pretinzi
A fi un Don Quijote întors dintr-un turnir,
Învingător de mori cu tâmplele albite,
În cruciada sfântă al marelui delir.
A fi un Don Quijote întors dintr-un turnir,
Învingător de mori cu tâmplele albite,
În cruciada sfântă al marelui delir.
Poţi
face în oglindă mii de reverenţe
Şi ceaiul să ţi-l bei în budoarul ei,
Pe urmă să aştepţi să vină fericirea,
Întinsă pe o tavă cu nuduri de femei.
Şi ceaiul să ţi-l bei în budoarul ei,
Pe urmă să aştepţi să vină fericirea,
Întinsă pe o tavă cu nuduri de femei.
Şi,
dacă nici aşa, nu-ţi infloreşte patul
Cu muguri de sudoare şi eşti dezamăgit,
Să ştii că vina toată o poartă mai-nimicul
Ce râde pe la colţuri, fiindcă te-a minţit.
Cu muguri de sudoare şi eşti dezamăgit,
Să ştii că vina toată o poartă mai-nimicul
Ce râde pe la colţuri, fiindcă te-a minţit.
Palimpsest
Râuri
îmi curgeau prin gleznele uşoare
Sub ramuri de odihnă şi pâlcuri de arini,
Când scormonind prin recile cascade
Scoteam din miezul pietrei, noi leşuri de lumini.
Sub ramuri de odihnă şi pâlcuri de arini,
Când scormonind prin recile cascade
Scoteam din miezul pietrei, noi leşuri de lumini.
Eram
ursit să port această vină!
De un şaman tocit de-atâta zel,
Ca uneori să fie-n mine noapte
Când dănţuiesc nebune, ispite fel de fel.
De un şaman tocit de-atâta zel,
Ca uneori să fie-n mine noapte
Când dănţuiesc nebune, ispite fel de fel.
Şi
atunci izbeau cu sete pornirile-mi rebele
Zvârlind săgeata clipei din arcul vesperal,
O, câtă voluptate mă încerca ochirea!
Spre ţinta furişată prin regnul vegetal.
Zvârlind săgeata clipei din arcul vesperal,
O, câtă voluptate mă încerca ochirea!
Spre ţinta furişată prin regnul vegetal.
Se
prăbuşeau, foşnind, răcori nelămurite
În hăul obosit de sufletul meu vag
Şi desluşeam cu greu iluzia cioplită,
Pe urmele lăsate de-un fluture pribeag.
În hăul obosit de sufletul meu vag
Şi desluşeam cu greu iluzia cioplită,
Pe urmele lăsate de-un fluture pribeag.
Într-un
târziu, făptura, mirajului cuminte,
Atârnă nefiresc şi crud la şoldul meu,
În timp ce tot amurgul răpus de remuşcare
Se scurge sângerând pe rubicul trofeu.
Atârnă nefiresc şi crud la şoldul meu,
În timp ce tot amurgul răpus de remuşcare
Se scurge sângerând pe rubicul trofeu.
Insula de
sticlă
Debusolat,
vâsleam prin gândurile mele,
Cum ar vâsli o Arcă pe-o mare de catran,
Dar, să ajung la mal , era o utopie,
Căci marea mea de gânduri părea fără liman.
Cum ar vâsli o Arcă pe-o mare de catran,
Dar, să ajung la mal , era o utopie,
Căci marea mea de gânduri părea fără liman.
Un
Robinson eram, pe-o insulă de sticlă,
Ori poate pom eram pe un tărâm silhui,
Cu trunchiul mutilat de-o scorbură adâncă
Scuipat de un talaz, pe țărmul nimănui.
Ori poate pom eram pe un tărâm silhui,
Cu trunchiul mutilat de-o scorbură adâncă
Scuipat de un talaz, pe țărmul nimănui.
Mai
pustiit acum, decât am fost vreodată,.
Largi găuri mi-erau ochii, privind văzduhul gri,
Și-n jurul meu duhneau corcite oase,
Aduse din tenebre de oarbele stihii.
Largi găuri mi-erau ochii, privind văzduhul gri,
Și-n jurul meu duhneau corcite oase,
Aduse din tenebre de oarbele stihii.
Se
risipea pe cer, o negură murdară
Și-un fel de albatros deasupra-mi se rotea,
Scrutând, în jos, cu ochii lui de sare,
Să-mi afle taina tristă, ce-adânc mă chinuia.
Și-un fel de albatros deasupra-mi se rotea,
Scrutând, în jos, cu ochii lui de sare,
Să-mi afle taina tristă, ce-adânc mă chinuia.
Firav
și inutil, simțeam cum trece timpul,
Scurgându-se prin mine clorotic și placid,
Când m-am trezit, pe marea mea de gânduri,
În loc de două vâsle, țineam în palme vid.
Scurgându-se prin mine clorotic și placid,
Când m-am trezit, pe marea mea de gânduri,
În loc de două vâsle, țineam în palme vid.
Să
fiu oare damnat de-o aspră anatemă,
Ce trebuie s-o port uitat de toți și toate?
Ori, poate, doar pribeag, spre-o insulă de sticlă,
Vâslind pe mări de gânduri în fiecare noapte?
Ce trebuie s-o port uitat de toți și toate?
Ori, poate, doar pribeag, spre-o insulă de sticlă,
Vâslind pe mări de gânduri în fiecare noapte?
Soliloc
Eu
nu pot fii corabie și mare
În lumea asta și-n același timp,
Decât dacă, vreodată, sub propria mea piele,
Născut din întâmplare, aș fii un anotimp.
În lumea asta și-n același timp,
Decât dacă, vreodată, sub propria mea piele,
Născut din întâmplare, aș fii un anotimp.
Nu
are sens să scriu despre citate
Ori despre simetria timpului rămas,
Când omenirea toată, de atâta plictiseală,
Gâfâie de truda fiecărui pas.
Ori despre simetria timpului rămas,
Când omenirea toată, de atâta plictiseală,
Gâfâie de truda fiecărui pas.
Ceremonii
nocturne visez de mii de ani,
Cu chelneri îmbrăcați la patru ace
Și să mănânc firimituri de pâine,
Gesticulând detalii noroadelor sărace.
Cu chelneri îmbrăcați la patru ace
Și să mănânc firimituri de pâine,
Gesticulând detalii noroadelor sărace.
Ași
vrea să retractez că totul e posibil
Căci ce s-a întâmplat la ziua mea,
N-a fost nimic din ce putea să fie:
Adaos dimineții în zațul de cafea.
Căci ce s-a întâmplat la ziua mea,
N-a fost nimic din ce putea să fie:
Adaos dimineții în zațul de cafea.
Curând,
va fii o iarnă, cu fulgi prin dicționare
Și nimeni nu va ști că n-are nici un sens,
Dar, totuși, nu uitați să vă luați umbrela,
Căci v-ar putea surprinde un meteor imens.
Și nimeni nu va ști că n-are nici un sens,
Dar, totuși, nu uitați să vă luați umbrela,
Căci v-ar putea surprinde un meteor imens.
Nu
mă vorbiți de rău în ultima secundă,
Pentru prezent, trecut și viitor,
Mai bine căutați cuvintelor esența
Și nu-mi călcați poemul sub picior.
Pentru prezent, trecut și viitor,
Mai bine căutați cuvintelor esența
Și nu-mi călcați poemul sub picior.
Ireversibila
clepsidră
Cât
de adâncă ești clepsidră!
De clipe răstignind zăpezi,
Că-n hăul tău de veșnicie
Îmi curg ocultele amiezi.
De clipe răstignind zăpezi,
Că-n hăul tău de veșnicie
Îmi curg ocultele amiezi.
Ireversibilă clepsidră
Ce luneci lumea în afund
De ce prin tine curg de-o vreme,
Neverosimil de rotund ?
Ce luneci lumea în afund
De ce prin tine curg de-o vreme,
Neverosimil de rotund ?
Citește aici poeziile din volumul Filantropul de cuvinte
Copyright
© 2018 Constantin Georgescu
Utilizarea
integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul
autorului.
Leave a Comment