NICOLETA GORDON

Copacul desfrunzit

Am bătătorit cărări desfrunzind adânci regrete

Răsfățând potop de vorbe aruncate cu intenții

Ce mușcau adânc din suflet, cu dureri de  epitete...

Îngropatu-mi-am trăirea într-un gol fără pretenții

Am dormit pe crengi rănite de grămezile de humă

Rupte din copacul-viață , n-aveam frunze să-nvelesc

Pașii care-mi respirau amintiri de vreme bună

Dintr-o altă eră-apusă , interzis s-o amintesc

M-am secătuit luptând cu himere îmbrăcate

Într-o mască răstignită în pretenții de-a fi om

Patul mă durea cu geamăt de iluzii înecate

Și-am tăiat adânc în mine, maladie în simptom

Într-o clipă-veac adusă pe un colț de curcubeu

M-a cuprins un zmeu desculț , răsărit din rugăminți

Cu priviri adânci, albastre și lumina unui zeu

A oprit clepsidra-n palme, și-a secat lacrimi fierbinți

A întemnițat trecutul în opacități de gheață

Respirând albastrul tainic între aburi de oglindă

Din iubire a împletit primăveri și verde-viață

Dependent de infinitul renăscut să ne cuprindă...

Infinitul unei candele albastre

Cu genunchii plini de humă căutând apus de lună,

Mă târam

Sângera nevolnic pasul închizând tăcut pervazul

Unui geam

Mă cosea adânc prin gleznă haosul murdar din beznă... 

Sufeream!

Strângeam genele în pumni, picuram în rugăciuni

Și plângeam...

Urlau munții de dureri în ecou stingeam puteri

De demult

N-avea cine să m-audă, omenirea era surdă

În tumult...

Pe un colț de șevalet, creionam câte-un portret

Să-l ascult

Imploram să glăsuiască, ridul să mi-l oblojească,

Era mult?

Într-o candelă albastră fumegând la o  fereastră,

Te-am zărit

Pe o frunză arămie dintr-o toamnă mai târzie 

Te-am iubit

Din păcatele confuze, neprihana unor muze

Ai venit

Mi-ai aprins din jar cuvântul înnodat cu legământul

INFINIT...

Sâmburi de amintiri

Mi-au rămas pe brațe sâmburii de lut 

Nerodiți vreodată pe altarul buzei

Apusese visul într-un somn pierdut

Lâng-o poartă veche, apogeul scuzei 

Mi-a rămas în talpă jarul unui cânt,

Umbra unei corzi de chitară tristă.

Lacrima-ți tăcută avea gust de vânt

Și-a rămas captivă într-o albă listă

Mi-a rămas pe iris petec de albastru

Din privirea-ți blândă izvora iubire

Te-ai întors pe lespezi, dalta de sihastru

A sculptat icoană, drum spre mântuire

Mi-a rămas în minte nerăbdarea mării

Valuri, scoici și alge legănate-n larg 

Ai cuprins furtuna, nu m-ai dat uitării

Și-ai ascuns în stele, patimă și drag

Mi-ai rămas în suflet dorul de poem 

Început de slovă și cuprins de gânduri

Neputința plânge într-un recviem

Leagă sfori în cer, scrie printre rânduri...

Respir evadări din Paradox…

Când iluziile oarbe se împiedică de viață

Și-așteptări ce-s fără nume copleșesc în promisiuni

Internat ești în ospiciu , atârnând de-un fir de ață

Evadări îmbraci în suflet, respiri jar și-ai lui tăciuni

Paradoxul vieții tale...e să poți muri trăind

Adulând în amintiri, curcubeu ce-acum se frânge

Prea-i adânc golul din suflet, și prea doare mutilând

Universul e prea strâmt, nu încapi în el, te  strânge...

Dezbrăcați de motivații sunt străjeri de mare moartă

Te-au golit de sentimente învelindu-se în ele

Și ți-au dat să bei aleanul dintr-o cană fără toartă

Otrăvind cu picătura, în priviri ce-s goale, grele

Resemnat privești în suflet, consolările-au apus

Mii de cioburi împrăștiate-s între valurile ​albastre

Absolutul din iubire a plecat!... cu el a dus

Și tăceri, și liniști albe... Ți-au rămas oglinzi sihastre

Ești bolnav-singurătate, suferi de al ei sindrom

Leacul e închis cu lacăt... Și ți-e dor să poți fi OM

Veșmânt de anotimp pierdut

E aprig vânt și grea furtună în sufletu-mi însingurat

Și doare amurg din lacrimi curse peste pervazul unui vis

Dureri perfide, nechemate, se-ncolăcesc înfrigurat

În consolări apuse brusc,  cotind în plumb, spre interzis 

Cândva gustasem din senin, cât să-mi ajungă pentru o viață

N-am pus deoparte ce-a rămas, credeam că-i de-o eternitate

Când verbul "a iubi"-i prea trist, descătușat de-albastra-i față

E iz de toamnă-n ani adânci, avidă de seninătate

Mă strâng în van cărări pierdute, nu pot să evadez în vers

N-am învățat în primăveri să mângâi negrele tristeți

Mă-mbracă iarna în curbura cuvintelor ce-s un nonsens

Fără IUBIRE-s dezgolită, împinsă spre apus de vieți

O altă teoremă…

Știi cât doare o catetă din triunghi de gheață-albastră,

Când ți-e frig în ipoteze ce nu-și află demonstrații? 

Exerciții mult prea grele, aritmetica-năpastă

Mi-au alambicat trăirea, răvășită-n ecuații

Când luam din buzunare zâmbet să-l așez pe tâmplă

Aruncai cu zaruri goale în biet suflet răvășit

Ascundeai lumina blândă în sertare reci de stâncă

Mă durea adânc mirarea... vinovată te-am iubit

Îți puneam pe gene flori așternând covor pe pleoape

În hilar, rodeau copacii printre ierburi încâlcite

Mi-era teamă de priviri și de pasul prea aproape

Tu călcai pe lacrimi-rouă, împietrite-n stalagmite

În icoane plămădeam amintiri din tandru antic

Ruga mi-era teamă surdă, n-aveam glas...durea tăcerea

Eu eram naufragiata, timonier cândva pe-Atlantic

Și stăpână pe inele, logodită cu durerea 

Am zăcut uitată-n lume, pe o pânză din deșert

Grea mi-era Sahara în suflet, mă ardea nisipul ei

Până într-un amurg de seară, când știut-am să mă iert 

Să-mi adun cenușa-n palme, și să fug de farisei

Nu mi-e dor de vreo catetă, mi-e de ajuns ipotenuza

Nici Pitagora măcar nu-mi știrbește teorema

Altă demonstrație scriu, sunt și voi rămâne muza

Unui colț de cer albastru...pun pecetea și emblema!

Tango în palma tălpii

O lacrimă plânge într-un fel indecis 

Și adoarme în tihna-i de suflet pereche...

Emoții se nasc în albastrul din vis 

Balsam curge-adânc pe o rană mai veche

Și talpa-mi sărută , cu priviri evidente,

Se stinge amarul ce-i demult vinovat

În palmă îmi cresc iubiri insurgente

Mă învață să zbor, într-un cer nepătat

E liniște-n inimi...într-un trup suntem doi Călători coborâți dintr-o lacrimă caldă

Curcubeul ne-mbracă, nicicând n-om fi goi

În albastru de iris nemurirea-o să ardă

Pași tăcuți se-mpletesc pe acord de pian

Printre șoapte-tangou adormind pe o stea

Sufocați de iubire pe-o petală-alean

Vom rămâne eterni, într-o floare-bezea 

Și-om așterne pe lună miez de liniști albastre 

Cu desculțe priviri-om călca peste  vieți

Vom fi aripi desprinse din zmeie măiastre

Zbor ce leagă IUBIREA, feriți de  tristeți...

Tu, suflet albastru, desprins din povești,

Mi-e tihnă și-n umbre... fântână îmi ești!

Amprentă pe cămașă albă

Ți-am țesut cămașă albă dintr-un petec, colț de nor

Nu voiam să-ți strângă glezna când pășeai prin primăveri

Mi-era teamă de amoruri și tandreți scăldate-n dor

Încă vindecam vârtejul de minciună dintr-un "ieri"

Nasturi de iubire albastră am cusut cămășii tale

Cu fir-zâmbet de icoană mângâiam un ochi de zeu

Plămădeam scrobeală albă, apretând "foc" de cristale

Coborâte din legenda unui fiu de Prometeu

Am fugit și eu de oameni, mă dureau în falsități

M-am oprit stingheră-n colțul unei lumi de necuvinte

Și-am blamat apoi minciuna ce mușca în lașități

Ferecând-o în pustiul unor oameni fără minte

Ai venit tu, blând de suflet, să-mi alungi tristețea-n larg

Să mă amprentezi cu forma unei slove dăruite

Ți-am deschis timidă poarta și-am ieșit mirată-n prag

Frunzele neîmplinirii cădeau rând pe rând, rănite

De mai sunt în întuneric glasuri ce blamează stins

Și-mi răstoarnă echilibrul cerând lacrimi în altar

Să-mi rămâi balanță dreaptă, de orgolii neatins,

Și să porți cămașa albă, într-al inimii sertar...

Nicoleta Gordon (Daniela-Nicoleta Gordon, Bistrița): Absolventă a Liceului Sanitar și a Școlii Postliceale Sanitare din Bistrița. A urmat cursurile Facultății de Psihologie și Sociologie din București.

“Simplitatea mi-e prietenă sufletului. Iubesc poezia cu fiecare respirație. Mi-e teamă uneori să expir, ca nu cumva să rămân fără vers...

Într-un apus de toamnă târzie, mi-a bătut la fereastra inimii, descătușarea. Voiam acea libertate sufletească, la care tânjim mulți dintre noi... Și așa au apărut primele gânduri așternute pe hârtie...

Iubesc oamenii! Nu știu și nu voi afla vreodată, dacă e o calitate, sau dimpotrivă, un defect... Însă iubirea mea pentru ei, este necondiționată! 

Ofer frânturi din sufletul meu, fiecărui om ce-mi iese în cale. Și scriu... Scriu pentru inimi. Scriu pentru cei care nu-și reneagă sensibilitatea. Scriu pentru cei ce iubesc viața cu tot frumosul și toate vitregiile ei.

Many - Desculți prin suflet albastru, este primul volum care a văzut lumina tiparului în toamna anului trecut. Da, un pseudonim! Pentru că voiesc a-mi fi citite trăirile exprimate în scris, pentru ceea ce ele exprimă! Și nu pentru că s-ar putea ca mulți dintre cititorii mei, să mă cunoască.

Sunt și voi rămâne încătușată în SIMPLITATE!”

Pagina Facebook de autor: Many - Desculți prin suflet albastru

Copyright © 2017 Nicoleta Gordon

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.