CECILIA COSTACHE

***

Hei, oameni, vă spun în față, nu pot

să vă iubesc, nu vă suport

tandrețea

de melci alunecând pe obrazul marmurei albe

a cimitirelor!

Hei, oameni, vă mint că încerc să fiu mai bun,

să fiu erou,

dar am rahatul în pantaloni,

să mă scuzați,

şi mi-e frig, vreau o casă şi un foc

unde să nu mai aud de voi

şi de lecțiile voastre despre eroi. Să mănânc, să beau şi să dorm...

Hei, oameni, mă auziți, să vă chem când am chef,

să vă arăt câtă suferință e-n sufletul meu,

cât de singur mă simt

cu obrajii mei ca două cochilii de melc.

Veniți să vedeți cât de mult m-am schimbat,

o să râdem!

"Iușor săai preteni dacă laşi lumea sărâdă deține."

***

femeia cu mâinile făcute cerc a spus că

vine o vreme când poezia trebuie uitată

vine o poezie când vremea va fi uitată

vine o uitare de tot

acela e capătul iertării

a spus femeia din cerc

prinzând aripile păsării

cu doi cleşti

pe sârma de rufe

***

când oamenii nu sunt lăsați să iubească

vine o fată

cu părul albastru

ca metafora

care ascundea uneori lumina

în mijlocul pădurii

tăcerea ei s-a făcut femeie

are pielea sărată

şi mâini de sticlă

se vede prin ele distanța

până la strigătul înfundat

de sub coaste

nu vă vreau

a spus ea în cele din urmă

şi toate frunzele s-au transformat

în pământ de flori

***

sunt obosită uite o să mă

opresc puțin pe banca aceasta

la poarta bunicilor

o să aştept să vină bivolițele de la păscut

unchiul o să le deschidă poarta

se va însera ne vor ciupi tânțarii

vom bea lapte nefiert

bivolițele negre ne vor aduce somnul

***

poezia este o vrabie

când eram copil

prindeam fluturi porumbei

n-am prins niciodată o vrabie

***

îmi plăcea să mă duc la circ

doar ca să ghicesc

ce se întâmplă în spatele arenei

într-o zi tata mi-a spus

că pentru un zâmbet

se plătesc o mie de bice

atunci m-am îndrăgostit de

dresorul de peşti

***

o moarte modernă s-a întins

până la marginea oraşelor mari

cu o cursă locală subvenționată de primărie

la ore fixe

toată lumea stă jos

o țesătorie ambulantă de smartphonuri

o moarte atât de obişnuită

că îți vine să caşti

write a message...

ajung imediat

***

poemul

în această îmbrățişare

brațele sunt doar nişte umbre

ale unor aripi

ce-au învățat singure

să zboare

prin aerul greu din interior

știi

senzația aceea

că încalți un picior amputat

***

punem foc

şi ce e o avalanşă

decât un munte

în care strigătul nu s-a stins

***

pe o scară de la unu la cer

deshidratarea

e undeva între inchizitor şi eretic

într-o chestiune a apei

care spală trecutul

până la orgasm

şi sfârşeşte

într-o rugăciune

***

înăuntru dospeşte moartea

voi vedeți doar ciupercile de bălegar

ca nişte cuvinte

 Cecilia Costache: Scriu poezie de puțin timp. Debutul meu a avut loc anul acesta, în revista “Cenaclul de la Păltiniş”. Sunt învățătoare în localitatea natală, Baloteşti. M-am născut în 1971. Am o familie frumoasă. Restul e tot un fel de poezie.

Copyright © 2017 Cecilia Costache

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.