NICU GAVRILOVICI
Mă-nchin naintea ta în substantive
Și rugi ți-aduc în verbe la prezent,
Îi sunt iubirii veșnic corigent
De când îți scriu pe trandafiri misive.
Și rugi ți-aduc în verbe la prezent,
Îi sunt iubirii veșnic corigent
De când îți scriu pe trandafiri misive.
Te-ador în adjective și-atribute,
Te vreau în propoziție, subiect...
De s-ar putea să-ți fiu măcar defect
Iar tu, medicament la senectute.
Te vreau în propoziție, subiect...
De s-ar putea să-ți fiu măcar defect
Iar tu, medicament la senectute.
Din cupa gurii tale sorb vocale,
Din coapse, băutură de absint.
Te-nvălui în metafore de-argint
Și-n ochii tăi ca marea fac escale
Din coapse, băutură de absint.
Te-nvălui în metafore de-argint
Și-n ochii tăi ca marea fac escale
De când te-am câștigat l-al vieții zar
Mi-ești constituție și dicționar.
Mi-ești constituție și dicționar.
Când mă
respingi
Când mă respingi altare se dărâmă
Și zeii ard pe rugul necredinței.
Biet condamnat, recurs depun sentinței
Și mă transform fărâmă cu fărâmă
În cimitir vandalizat de vise,
Într-un vulcan ce stă ca să erupă...
Sorbind a nepăsării tale cupă,
Zadarnic bat la porțile închise.
Când mă respingi, sunt rătăcit în ceață,
Busola nu îmi mai arată nordul,
A neființă, rar, îmi bate cordul,
Sunt toamnă, desfrunzindu-mă de viață.
Colindul dragostei când îmi respingi
Cu fulgi de sinucidere mă ningi...
Garizim
și Ebal
Iubirea este oare doar un val?...
Maree care vine, apoi pleacă?...
E-o luptă viața ori e doar o joacă...
Iar tu... ești Garizim?... Eu sunt Ebal?
Pe prova neștiinței stând de cart
Atâtea întrebări îmi bat la poartă...
Minciuna e un viciu sau e artă?...
Dreptatea-i un bețiv cu capul spart?
Iar noi... efemeride-n insectar
Spălându-ne în dragoste aripa?...
Sorbind setoși din cupa vieții clipa,
Suntem o zi cu roșu-n calendar?
Pe șevaletul timpului, curat,
Suntem un chip închis într-o oglindă?
Acum când scriu, frisoane mă colindă
Și-aștept pendulul să îmi dea șah-mat.
Îmi bubuie în tâmple întrebări,
În mine zidurile stau să cadă...
Mă simt ca floarea albă din livadă
Care miros de coasă simte-n nări.
Dar răstignindu-mi soarta, triumfal
Te voi iubi, apoi, fugind în munți,
În loc de-altare construi-vom punți...
Tu fi-vei Garizim... iar eu Ebal.
Nicu Gavrilovici (n. 5 decembrie 1963): Născut pe malul
bătrânului fluviu, aveam să îmi petrec copilăria într-un sătuc înconjurat de
dealuri și de păduri, aidoma căușului palmei lui
Dumnezeu. Am crezut întotdeauna că pe lângă cele două surori mai mici sunt
înfrățit cu stejarii, cu apele și cu cerul. Am fost un copil timid care vorbea
mai mult cu firele de iarbă, fluturii și stelele. Natura nu a fost niciodată
doar înjurul meu: am simțit-o în interior, ca pe o comoară, un tărâm fermecat
unde mă simțeam mereu tânăr. Am trecut de 53 de ani și sentimentul este
același! Îmi ajunge un fir de iarbă, un tril de privighetoare pe marginea unui
pârâu sau un petec de cer pentru a mă simți copil. Sunt un om fericit în
postura de “rătăcit
printre cuvinte”. Pur și simplu eu nu creez poezie... ea, poezia, mă creează pe
mine. Mă naște din nou. Este ca un izvor de apă vie ce se revarsă din lăuntrul
meu. Ca o muzică a sufletului... Acesta sunt eu: un copil jucându-se cu
literele... cel mai mic și mai neînsemnat dintre frații mei, olarii cuvântului.
Aș putea să rezum toată biografia mea astfel: „Nicu Gavrilovici... un vers în
cartea existenței”.
Copyright ©
2017 Nicu Gavrilovici
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este
permisă numai cu acordul autorului.
Leave a Comment