GICĂ JALBĂ
















O cafea, două cafele.

Aveam în gând, fuga să dau spre-Tine, cu-o ceașcă plină de cafea...
Cu zahăr alb ori brun, care să-ți îndulcească starea parcă într-o doară,
Să-ți ia cu fără voia ta amarul din pelin și starea  care mi se pare rea,
Pe care cu discreție-o maschezi, și clar ți-o spun, observ, nu-i prima oară...
Te simt, temperatura care-ți fierbe corpul, mă arde și pe mine...
Fără voie să cer, odată cu venirea mea, câteva vorbe ți-oi mă zice...
Din toate cele câte spui, deloc nu se observă acea stare de bine,
Și nu-nțeleg... cuvântul nu-l cunosc... nu înțeleg ce tu numești ferice.
Nu vei mai merge singură, coloane vii de prunci curați or să te însoțească,
Vei adormi cu muzică bisericească cântată doar de tineri preoți.
Alai de îngeri nou născuți pe aripi te-or plimba cu rol să-ți mulțumească,
Pentru cât bine faci tu omenirii, cât ai făcut, și cât  încă mai poți...
Și n-oi pleca până ce fi-voi sigur, cumva să fac să îți aud inconfundabil glasul,
Nu voi pleca până atunci când inima-ți va îmbrăca o haina nouă și curată...
În calea-ți urmeze-te doar fericirea și numai dragostea umană la tot pasul,
Și grijă oi lasă, nimic și nimeni, din drumul tău să nu te-abată..!
Ti-oi mai lasă parte din suflet, să-l pui acolo unde scrii în călimară...
Și o să-ți laș din starea mea de bine, fie de-o fi să plec plângând...
Vreau să te port în sufletu-mi, exact ființa ce mi-ai apărut întâia oară,
Cu tine-n dimineți la o cafea să fiu, cu tine-n serile de mai, să fiu în gând.


Crezul.

N-am obosit să te tot caut printre aștri..
N-am obosit atent să fiu, ca leac să fie-n căni...
N-aș obosi să m-oglindesc în ochii tăi albaștri,
N-aș obosi ca zi și noapte să oblojesc a tale răni.
N-aș da 'napoi o clipă... ca sufletu-mi să-ți fie scutul,
Fără să uit ce esți, și cum că-n tine mocnit arde-un vulcan...
Să  lupt cu cei fățarnici, doar eu îți simt cu-adevărat trecutul.
Chiar dacă, de azi ori ieri,cu o patalama, ești cetățean american.
Te-oi bandaja cu flori, încarce-te c-un sentiment numit iubire,
În grijă să te am, ca nu cumva oricum să părăsești pâmântul...
Și chiar de oi orbi, în ochi să îmi rămâi, cu lacrimi în privire,
Când soarele o arde, luna s-o scufunda, seca-vor ape, aline-se și vântul.
Eu nu sunt El, dar tu te-ai cuibărit în suflet, și-ai devenit azi o comoară,
Dorința mea de viață și leac pentru ideea de frumos, cuvânt prin vers.
M-oi strădui, distanță mare de oceane, la ceas de seară să dispară,
Pe veci admirator să fiu, ființei, de El numită, leacul iubiri-n univers.




Doliu pe viață.

Șapte... o seară de ianuar', cu grade minus într-o deasă ceață...
Pe lângă mine trece-o umbră,e moartea îmbrăcată-n rochie de catifea...
Simt un fior, imaginea-mi stârnește frică... nu mai e nimenea de față.
Aud o voce-n șoaptă, spunând că moartea merge către mama mea.
Mi se păru ceva ciudat... nefasta doamnă rea, purta haine de vară...
Și am tratat totul în glumă mi se părea un fapt să zic caraghios.
N-am auzit nimic de mama mea, nimeni n-o urmărea, sau nu lăsa să pară...
A pus ochii pe ea... era invidioasă, mămuca mea, era un om frumos..
Ca un făcut, n-am mai trecut la ea acas's-o văd în acea seară...
E lucrul ce-l regret, și cred că nu o să mi-l iert căt oi trăi, vreodată..
A doua zi, de dimineață, la ușa ei era vecina de pe palier, ceva să-i ceară,
Dar nimenea n-a mai răspuns.. cu siguranță, mămuca mea era plecată...
Am început să plâng urlând... voiam s-o văd, să mai vorbesc ce ea..
Mă liniștesc un pic, mă mai calmez, aveam și eu cheie de-acasă...
Pe pat întinsă, cu-o pătură-nvelită, părea că mama mea dormea...
Ușor m-apropii, vital,nu-i nici un semn... murise mama mea frumoasă.


Pământul, arde...!

Mă arde pământul pe care pășesc...
Ritmic sacadat, simt ofuri, ce stau să erupă...
Strămoșii, grămadă îl plâng, grămadă-l jelesc...
Pământul de veacuri, cu sudoare de muncă s-astupă...!
Ce se petrece azi, are adânci urme în ani...
Pământul, rușinat, în pământ ar intra, să nu știe...
Pământul, se vinde de-a valma, se vinde pe bani...
Acelora bogat-putrezi, într-o doară...  așa ca să fie..!
Dracul din bani, parșiv, ne face din geană...
E mult prea greu, an de an să-l muncești...
Cu banii primiți, vei petrece un an, într-o-mpuțită dugheană,
Mulțumit, că ce-ai dorit o viață, la un pahar, acuma poftești...!
Vânzându-ți pământul, te vinzi și pe tine... mai nou...
Bogatul nu-l iubește... vrea numai recolte traduse în bani... îl știu...
Te va vrea și pe tine, ca slugă... puternic cu vână de bou...
Sănătos cum e bradul, și tare ca stânca.. doar atât cât ești viu...!
L-ai avut sub picioare, l-ai dat pe ceva.. dar în fugă...
Pământul, pe acte e-al lui... îl muncești însă tu... în postura de bou...
Ai reușit, din stăpân, să devii pentru bani, o jegoasă de slugă,
Din iubitor de pământ, de râs pentru unii, de plâns pentru alții, erou!


Gică Jalbă: Sunt născut lângă Iași,în Septembrie 20, an 1957. Absolvent al liceului teoretic Alexandru Ioan Cuza”. Am moștenit scrisul de la tatăl meu, un renumit epigramist Ieșean. Am cochetat cu poezia spre sfârșitul liceului. Reușeam să-mi surprind colegii, pe colege mai ales, cărora mă adresam. Armata, serviciul, căsnicia, copiii, au fost piedici puse scrisului... L-am reluat prin 2011, timid, printre picături de timp, ca azi să devin dependent de el. La editura „Studis” din Iași au văzut lumina tiparului două volume: Urme pe suflet și Testament. În cel mai scurt timp va fi publicat al treilea volum Ediție de seară, dedicat atât cititorilor mei fideli cât și, de ce nu, celor interesați de versuri noi.

Copyright © 2017 Gică Jalbă
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.


Niciun comentariu

Un produs Blogger.