MIOARA MARINA HUȚANU
















MI-E ZAREA TOATĂ RĂSTURNATĂ...!

Mai osândit la nostalgie,
prin ploile mărunte ce tot cad,
mi-ai smuls din aripa-mi firavă,
întregul meu frumos penaj...!

Suntem un absolut prin Tine
în absolut ne absorbim,
neîndoielnica-mi iubire
spre Tine veşnic, jinduind...!

Mi-e zarea toată răsturnată
de freamătul de fluturi surzi,
iar gândul, mi-a rămas o promenadă
ce poţi şi tu să o auzi..!

Iar dorul, îl ating doar cu privirea
tumult de sentimente dezmembrate,
sunt osândita sub tăcerea,
străinătăţilor, înstrăinate...!

Mai osândit la nostalgie
mătasea pielii se destramă,
sub mâna Ta, doar prin credinţă
voi amăgi a morţii geană...!


EŞTI ABURUL DIN CALDA-MI PÂINE...!
 
Ai pus fântâni adânci în mine
cu apă dulce şi amară,
izvorul Lui, doar el mă ţine
să nu curg toată, înafară...!

Ai rupt şi crengile-nverzite
cu roadele în pârg pe ele,
ai scuturat al meu copac
cu-atale vorbe pasagere…!

Mi-ai ars şi lanul meu de grâu
când boabele erau răscoapte,
tăcerea ta , mi-a ars neghina
ce-mi spânzura de-a mele pleoape...!

Am vrut să-ţi fiu căuşul mâinii,
un umăr cald când friguri vin
dar m-ai strivit cu o opincă
tot ce-ai simţit a fost, sictir...!

Eşti aburul din calda-mi pâine
Tu, cel ce pâinea-n mâini mi-o dai
de n-ai fi Tu mereu în mine,
nici ploaia n-ar mai exista...!

La mal de tristă amăgire
las tolba mea cu-ngrijorări,
las fericirile închise
în încăperi din alte zări...!

Mă rezăm azi de poarta sorţii
şi cad pe albii mei genunchi,
cu mâna toată tremurândă
deschid zăvorul noii uşi...!

Ai pus fântâni adânci în mine
dar El, le-a astupat pe rând,
prin dragoste, neprihănire
sunt doar izvorul murmurând..!


DIN PLETELE PĂDURII, ȚIPĂ...!

Din dangătul de frunze ude
sub stropii ploilor târzii,
prin pletele pădurii ţipă,
o cucuvea vestind, stihii...!

Iar sub umbrarul cel din vale,
mai stă pitit un dor nătâng
tot ronţăind cuvinte goale
şi din bărbie scuturând…!

Un strigăt urlă din afară
spre înăuntrul meu târziu,
o ceaţă albă tremurândă
mă înfăşoară în, nu ştiu...!

Iar luminiţele din umbre
bacterienii pylorici,
îmi prind durerea între gene
şi-n nas îmi pun două verigi...!

Uitări neînfăşate încă,
aşteaptă scutece călduţe,
din mine, au crescut copacii,
iar gândurile îmi sunt surde...!

Mai plânge frunza cea căzută,
mai plânge dorul nenăscut
iar umerii îmi curg în braţe,
cu tot cu scutecul cel rupt...!

Din pletele pădurii negre
doar vântul piaptănă cărări,
iar ciutele mai rup din frunze
a mele grele încercări...!


Mioara Marina Huțanu: Sunt o poetă de origine română, născută pe 20 mai 1963 în orașul Dorohoi, județul Botoșani. Am studiat la colegiul preuniversitar de învățători-educatori. Am fost profesor suplinitor și educatoare o perioadă de 19 ani în țara mea. De 12 ani locuiesc în Jacksonville, Florida, iar de 2 ani sunt educatoare în Statele Unite ale Americii. Am început să scriu doar de un an, dar am deja 3 volume publicate și o revistă. Scriu cu sufletul, pe harta inimii, înstrăinată de țară și de cei dragi. Sunt un suflet care caută frumosul palpabil și pe cel divin.


Copyright © 2017 Mioara Marina Huțanu
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Un comentariu:

  1. Se pare că totul e mai ușor în America! Chiar să fii poet! Mă întreb dacă scrierile sunt în limba engleza în original. Fiindcă ar fi explicabil : e mult mai greu de găsit corespondent, dacă îți dorești să păstrezi ritmul, și ceea ce vrei să comunici.

    RăspundețiȘtergere

Un produs Blogger.