Șerban Bascovici: Destăinuiri și singurătăți
Prin albele răspântii
Prin albele răspântii
Din parc, suspină vântul,
Zăpada se așterne mâhnită prin alei...
Din somn tresar copacii în aiurări de vifor,
Și ninge, ninge'ntr'una...
Orașul doarme'n giulgiul zăpezii ca un schit
Și parcul alb sub neaua ce cade pare-un suflet
De doruri copleșit.
Oh, vântul e vieața și fulgii'n vânt iluzii...
Prin albele răspântii
De cruci în cimitir
Zăpada se așterne și vântul plânge'ntr'una...
Dar morții blânzi visează sub lespezile ninse
Sub crucile plecate...
Oh, vântu-i agonia și fulgii'n vânt regrete...
Prin albele răspântii
Din stradele pustii
Mereu se sbate vântul în valuri de ninsoare...
Pe strade'n pâlcuri negre trec oamenii grăbiți:
Deșertăciunea-i duce spre zări nălucitoare...
Și seara'n giulgiu-i negru ascunde orașul alb...
Prin umbra grea din cale se sbat atâtea umbre...
Oh, vântu-i glasul luptei și fulgii 'n vânt sânt lacrimi...
(revista “Simbolul”, numărul din 25 octomrie 1912)
Bronz de toamnă
Foi după foi
Pălind de frigurile-atâtor ploi,
Aștern prin reci grădini, pe-al străzii hău,
Păreri de bronz, păreri de rău ...
Zadarnic vrei, cu pași de lut, cu brațe grele,
Să afli cine-a secerat în drumul tău
Atâtea foi ce se visau în cer atunci când ele
Credeau că licuricii lor sunt stele...
De ce tot freamătul e-un foșnet azi de coasă...
De ce învinsă vara 'n zări s'a rezemat
De scutul soarelui însângerat...
Culege frunza de pe jos, cea mai fricoasă
$i strânge-o 'n mâna ta săracă...
Te vei simți că ești de bronz și tu ca ea ...
Că toate sunt făcute ca să treacă...
Dar chiar când peste veștedele foi căzute
S'aștern uitările zăpezii mute,
Tu încă nu uita
Că după tine alții-or înflori în primăveri cu teii
Cum n'or uita să spargă ghiața ghioceii...
Azi însă tinde-ți mâna 'n toamnă... un adio...
De caterinci orașul pare plâns...
$i în gradină, ca pe-o moartă ce-ar slăvi-o,
Foi unde'n jerbii reci de bronz s'au strâns...
Dar alte bronzuri, sfetnici gravi și cărturari,
Surâd pe socluri, către cine... unde ?
Și când o frunza le mai stăruie pe guri, s'ascunde
Surâsul oamenilor mari...
Acolo, doar sub brazde și în clisă
S'a dus cu frunza bronzul lor adevărat,
De-acolo doar, grădina lor închisă
Ne înflorește, căci în noi doar a brăzdat
Cuțitul inimii cu care au arat...
Și-or înflori ca noi mulți alții încă
Pe urma desfrunzirilor de azi...
O, suflete, aruncă
Ce-i veșted tot, dar nu cumva să cazi
Cu toamna'nscă'pătarea ei adâncă...
Ia-ți de la ea doar clipa scuturării,
Și roagă-te când vezi îngenunchieri
De frunze până 'n fundul plin de rugi al zării,
Căci bronzuri nu sunt nicăieri...
Și-atuncia doar din zvonul stins al frunzelor
Urzește 'n tine-un clopot viu de bronz ușor,
Și sună 'n toamnă, petrecându-ți frații duși, cocorii,
Când îi închide 'n reci sicrie norii...
Ș i taci când cade'nmărmurind pe la răscruci
Zăpada cu tăceri de cruci...
Și 'n primăvara cu-argintate glorii
Crezând că numai frunzele de bronz ne mint
Să-ți făurești un clopot nou de-argint...
(“Revista Fundațiilor Regale” – numărul din 1 martie 1937)
Noi oamenii
Noi oamenii suntem cu toți o apă...
Curg repezi între țărmuri undele...
O, Doamne, de furtună Tu le scapă
Cu-albastru-ți scut păzește-le și-ascunde-le,
Căci toate-și amintesc câte-un izvor,
Chiar dacă-și duc cu ele mâlul
Uitând să-l lase'n matca lor...
Le-ai stors ca lacrimi de sub creste,
Le-ai turburat când le-ai sporit prin văi curgând,
Și le-ai ursit să-și împletească susurând
Din firul clipelor, - cum poate fiecare,-
Zorita lor poveste...
Astfel noi oamenii ne ducem valuri-valuri,
Când laolaltă, când în destrămare,
Gemând pe stânci, mușcând din maluri,
Neștiutori că Tu, cu genele'nnorate
Și mâini de vânt
Ne-arăți cum undele ce șerpuiesc pe-acest pământ
Pustii se pierd în mare toate...
Și încă noi nu vrem să știm că mâinile-Ți divine
Au risipit și pe pământ frânturi de rai...
Știm doar atât că tot ce-ai vrut să dai
Ar fi doar pentru noi, și fără Tine...
Că zvon și stele și tăceri și flori
Găsesc oglinzi și clopote și glastre
În valurile noastre...
Că toate undele ce ne'nsoțesc ne sunt surori
Crezând că'n toate pune soarele comori...
Că noi, iubito, undă-am fost și'n brațul meu tu undă,
Că în cleștarul lor să-și înflorească luna
Doar pentru noi cununa ...
Și că din tot, nu vrem nimic să ni s'ascundă...
Dar, Doamne, sună-Ți clopotul de-azur,
Să cadă'n jur
Zvoniri de păsări și de vânt, năvod de soare
Să prindă valurile noastre călătoare,
Să știm că robii suntem noi,
Că ciugulim anevoios din jur risipa
Și că ne fericește numai clipa ...
Că fără soare orice val ar fi un sloi,
Că unda-i moartă fără zbor de rândunele,
Că'n mlaștinile fără stele
N'ar fi decât noroi...
Dar că nu-s ele zămislite pentru noi,
Ci noi am fost sortiți să le-oglindim...
Și eu, și voi, și tu oricare, - dacă poți!
Noi oamenii suntem o apă toți...
(“Revista Fundațiilor Regale” – numărul din 1 martie 1937)
Alte aurori
Singurătăți, singurătăți
De piscuri și de cer înalt,
Urziți de sus și 'n frământarea mea
O liniște de stea...
Când îmi usucă vijelia doru'învoalt
Aci în secetă... Când praf din toate se alege,
Nu-mă-uita din roua păcii aș culege...
Singurătăți, singurătăți
Cu pașii voștri-aș adânci genuni și ape...
Mă plânge strada, patul prea mă'ncape...
Tu, ruga-mi, Doamne, ca la toți de-o măsuri,
Și-mi drămui visul de-aur printre păsuri,
E pentru sbucium prea puțin...
Vreau fruntea'n alte aurori să mi-o înclin...
Singurătăți, singurătăți
Oglinzi din cari, Cel veșnic, mi-a lucit,
V'aștept pedeapsa năzuinții mele de-azi:
Din cuiburile culmilor de brazi,
Să-mi ducă duhul, sângele să-mi ducă
Doar pentru flori ce nu se mai usucă,
Rotindu-mi stânca unde stau înlănțuit,
Singurătăți, singurătăți
Lăsați să cadă șoimul vostru peste mine,
Să-i umplu aripile de rubine,
Și să le scuture pe unde-mi umblă dorul...
Mă va ierta c' un zâmbet Creatorul
C'am cutezat să am și eu
Rărunchi însângerați de Prometeu...
(“Revista Fundațiilor Regale” – numărul din 1 aprilie 1941)
Șerban Bascovici a debutat încă de pe băncile școlii cu poezii publicate în revista Din liceu (publicație a Liceului „Matei Basarab”). A semnat în această publicație trei poezii (Dimineața, Paște și În sat) „evidențiate prin acuratețea prozodiei și finul simț ritmic”. (1) Timp de un deceniu (1907–1917), Șerban Bascovici a fost un colaborator statornic al revistei Vieața Nouă, editată de Ovid Densusianu, nucleul simbolismului universitar bucureștean. După Primul Război Mondial a frecventat cenaclul condus de Alexandru Macedonski și a publicat în revista acestuia, Literatorul și în Universul literar. De-a lungul anilor, semnătura sa a apărut în publicații de prestigiu precum Convorbiri critice, Flacăra, Sburătorul, Grădina Hesperidelor, Cugetul românesc, Adevărul literar și artistic și Revista Fundațiilor Regale. De asemenea, Șerban Bascovici a publicat cronici dramatice în revistele Vieața Nouă și Literatorul. Ca o recunoaștere a activității sale, a fost primit ca membru în Societatea Scriitorilor Români în anul 1919.
Volumul său de debut a apărut foarte târziu, în 1937, sub titlul „Destăinuiri” (tipărit la Atelierele Școlii de Perfecționare în Artele Grafice a Ministerului Muncii). Cartea a strâns laolaltă o parte din poeziile sale risipite prin periodice, iar valoarea ei a fost recunoscută rapid: volumul de poezie „Destăinuiri” a fost premiat în anul 1938 de S.S.R. (Societatea Scriitorilor Români). În numărul din aprilie 1940 al revistei Preocupări literare criticul Paul Papadopol publica o analiză extrem de elogioasă la adresa creației sale:
„D-l. Șerban Bascovici nu e un poet grăbit. Scrie de mai bine de două decenii, pentru ca în tot acest timp să migălească, întocmai ca un bijutier, să cizeleze vreo treizeci de bucăți. De-aici distincția lor, fapt care le face să iasă din comunul inspirației contemporane firave, schițate, silite. Șerban Bascovici e un poet întreg. Știe sa admire, să se înduioșeze și să reflecteze. În plus are darul minunat să ridice la rangul de poezie adevărată, motive dintre cele mai gingașe. Nu pot uita nici sensul simbolic al acestor poezii, fapt care le ridică valoarea și ni le permanentizează în suflet. Astfel Potirul (în care a pus azur și huma) reprezintă poezia, Piscurile - năzuința spre ideal și greutatea de a-l ajunge, Paradisul - dragostea de lumina sufletului tău, iar Omul de zăpadă - copilăria cu toate farmecele ei. Simbolism, reflexivitate, avânt - poezia lui Șerban Bascovici aduce noutate în interpretarea fenomenelor firii și se distinge prin compoziție și gradație. E o poezie de evoluție, care se adresează și minții și inimii.”
Bibliografie și surse de referință:
(2) Paul Papadopol – Cronică publicată în revista „Preocupări literare”, numărul 4, aprilie 1940.
(3) Dicționarul biografic al literaturii române (DBLR), coordonat de criticul literar Aurel Sasu (Vol. I, Editura Paralela 45, 2004).
Pagini de restituiri literare:
- CLEOPATRA LORINȚIU: Un dialog mai puțin cunoscut cu poetul Gheorghe Tomozei
- RADU GYR: Atelier de poezie la Elena Farago, Adevăruri simple despre poezie
- ALICE CĂLUGARU: Destinul unei scriitoare înstrăinate (biografie), Poeziile unei scriitoare înstrăinate (poezii)
- ARTUR ENĂȘESCU: Poezii, biografie, Povestea tristă a poetului (reportaj)
Leave a Comment