IULIA IACOB - ANTIÎNCONJURĂTOARE

antiînconjurătoare

pe gresia din baie
unde curge negru ploaie
prin plafon și alte chestii
anti-înconjurătoare

luna cade fata cade
am vești îngrijorătoare
inima mea bate din pereți

când mă trezesc cu
capul întredeschis
trei mii de verighete cu tristețea și
câteva pisici în perimetrul stins al lumii mele mici
 
antizbor antilogos anticorpii dorm duși
îmi apun pupilele îmi adorm vrăbii în căuș
antimargini antimiez melancolie de șes
fluviatil coșmar

când plâng plâng din măduvă și
măduva se îmbibă
de seri fără lună sterpe lună după lună
copila fuge după fluturi
și ei fug de ea
nu s-a scris un cântec de leagăn pentru durerea asta

mockingbird 2

în casa nevăzută a celui ce șoptea se
împletea steaua mea cu steaua ta ne
încercănau resturi din copilăria mea
nu știam să stau fiindcă
                                        nimeni nu stătea

m-ai găsit peticind inima mea sită
vopsele caiete tușuri și pături și etajul 2 într-o lume lihnită
frică în gene și frică de
zboruri de neînregistrat

fragil ca vulpea din micul prinț
nu prea aproape dar nici

tot ce-i de preț îl simt agresiv
planeta mică te
descalți aici

mă schimb de nici n-apuc să-mi zici
dar tu mă ții ca pe un copil răzvrătit
îmi cade viața de lapte când
se preling
capete de păpuși capete de amici

zburase un cocor imens cu aripile cât ale lui gavril peste
casa noastră albastră rostită portocaliu
descâlceam lucruri din mine care țipă când le ating
aveam nevoie de pământ și apă și câini și pisici
câteva lucruri de neatins
chestii din mine cu zodii imbecile care se
reproduc maladiv
cântă doar ode de sânge și bifurcări
granițele din mine în zigzag și
pierd certitudini cu eleganță în zbatere

dar ea era copilă
sau a fost cândva și rămăsese cuvântul cu
litere grele și albe și mere mușcate și mersuri cu trenuri și-ajungeri în silă și

nu și acum acum trenul mă legăna
sfoara mea cu capăt la sfoara ta
unii ar spune aceeași
și poate că e dar mi-e frică să
trag de ea

în lift
când eram mici
când ne urcam pe pereți și scriam pe zi
noaptea se lăcomea mă rașcheta panica

și îți citeam vinea cu ochii de sânge și panglici de sânge și
știu că mă înțelegi dar mi-e mai ales

rău

dar cuibul mă știe pe numele mic și
de asta mă-ntorc

aș putea spune că ești tot
dar mereu e un rest
și tu ești și-acolo

să moară și caii ce latră și câinii ce nechează-n inima mea

la capăt de an ca la capăt de plapumă
mă tem de asta mă tem și de cealaltă

vreau ce vreau și apoi nici asta

vreau iubirea ta cum vrea un copil să descopere
o ușă ascunsă într-un dulap

și poate intrasem deja dar
mai stau ca să fugăresc păsări și jocuri secunde și clipele umede de după veac

tu doar așteaptă-mă în cântecul
ăsta


rozmarin

ploaie mioapă de august
îmi scârțâia o idee sau alta în cap
îmi venea să renunț la cap
când ploaia găurea suprafața lui august
când nu ne înțelegeam direct ne înțelegeam
periferic și cred că
asta înseamnă să fii căsătorit

izbea ploaia mioapă de august în promisiuni mici și promisiuni mari

ne întâlneam la capătul holului de parcă nu locuiam
împreună
și asta în sensul cel mai miop și cel mai
minunat


 

Mai multe poezii și profilul autoarei: Iulia Iacob
Citește mai multe poezii aici: Superzgomot, răsturnarea, Dismorfii, Limonadă (gelozia)


Copyright © 2024 Iulia (Daria) Iacob
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.