PAUL BLAJ - CUM RĂSPUNDE ÎN APĂ FAȚA LA FAȚĂ

 

Paul Blaj - Cum răspunde în apă fața la față (antologia unui deceniu de poezie, 2001- 2011) (Editura Napoca Star, 2012): În această oglindă boierească a dezordinii dătătoare de viață (și lirică) este întreaga carte: literatură autentică, dorință, melancolie, nostalgie, Iubire... Da, Poezia, prieten drag, Poezia este “un uragan de jucărie”, ca și toamna sufletelor noastre... (a.g. secară – pe coperta a IV-a a volumului)

dezordinea e o tristețe

îți scriu în numele străzii pustii…

clădirile ridică fețele obosite noaptea
îmi privesc nudul vorbelor cu acea mirare
pe care morții o au în visele noastre

toamna e un uragan de jucărie,

mă oglindesc în paloarea ei ca și cum
aș pluti mai repede cu gustul înfrângerii
și m-aș lăsa să cad...

viața nu e decât o discuție serioasă de salon,

îți spuneam întins pe un trotuar ud
beat de căldura hainelor tale simple

fii a mea, regina firimiturilor…

am dreptul la o scamă

când te uiți în ochii mei parcă urci
un deal necosit
eu stau cum se stă la dentist
doar că nu am gură
ci un loc pustiu
pe care tu îl umpli cu greu cântând

va veni momentul haș în care
o să îți spun că azi
m-au fascinat
oamenii în blănuri la volan fiindcă
e o românie tristă
peste care vine crăciunul
cu o euforie
de inaugurare a unui zgârie nori

nici nu știu dacă așa ceva se face
și e o românie tristă
însă draga mea
cred că eu sunt cel care greșesc
când îmi deschid epoca
precum aș apăsa clanța ușii de la
un dormitor străin



mă ridic din psalmi în picioare

ce frumos ești Doamne când râzi ca un copil gâdilat
sau când ieși în grădină și Te cațeri
în mărul sălbatic
când Te împiedici sau când joci fotbal

Te chem la masă și Tu îmi răspunzi
Te trimit la duș și Tu mă asculți

adormi cu puiul de pernă în brațe
Te simți acasă
ce adorabil e Domnul meu când sforăie încetișor
El creează în somn libelule roșii
sau poeme libere

târziu deschide ochii fastuoși
bea apă rece
paharul rămâne plin
se întinde strănută se deșiră în seară ca un ghem
purpuriu
care mai bate năvalnic
în mine


văd cireși de smoală

astă seară beau ceai și privesc calm un punct
prin care am impresia că aș putea ieși afară din cameră
îmi strâng genunchii la piept
îmi trec mâna prin păr
welcome to my inner room spun râzând
nu mă aude nimeni
nu pleacă nimeni de lângă mine
până termin cana lucrurile devin negre
simt pe șira spinării un frig necunoscut
îmi ridic halatul fără grabă
mă înfășor blând magnetic
deschid fereastra în noapte
se aud câini care latră la mașini rătăcite
cartierul se dezbracă de zi aproape feminin
apoi dispare hașurat, cu lumină sub piele
mă văd scutit să fiu deștept și plâng


midnight in paris (bis)

când am omorât primul fluture
a fost frumos
de atunci
nu port cămăși
nici costume nici papioane
îmi las capul pe umăr
devin grav
ca un călător la a treia cafea

din dormitor cineva râde
sau plânge
mă cheamă oricum
într-o stare străină
sunt obosit
când am călcat o furnică
nu s-a auzit nimic și atunci
mi-am dorit moartea ei

eu sunt decedat într-o luptă
inegală
fără chip mă privesc
trec mai departe
soldat îndrăgostit de tranșeea
adversă

cărunt sub același brad

sunt acela ce vrea ca să fie mințit
că toamna se schimbă în vechi mahalale
că timpul e-al brumelor arhimandrit
că gol va fi iadul și goale spitale

sunt acela ce vrea ca să fie gonit
din casa în care copiii înjură
din sufletul ce a surâs ipocrit
din laurii vieții din țara de zgură

sunt acela ce vrea să adoarmă dorit
de sute de martii din femei răzbunate
o dată de moarte de schimbare de schit
trecând prin milenii rămânând jumătate

și rămas acel nimeni să contemple sfiit
mentolate săruturi simplele macadamuri
și iubite uzate ce superb l-au mințit
și minciunile sale spulberate pe geamuri


concert de cameră

din umărul tău cântă cu drag
o alăută
desculț pe malul rece văd faruri
care mor
te laudă și corbii
cum stai în zori tăcută
inertă ca o plută din estul schimbător

mirarea îmi e hrană
durerea îmi e cârmă
lovesc hârtii de oameni apoi merg
gânditor
ador când înspre seară cu gest seducător
îți dezvelești genunchii și ochii negri
scurmă


spatele tău gol ca burnița

când treci lampadarele se scutură și se sting o secundă
cât să știu că îmi ești escaladare și gură de apă rece străzile
cotesc absurd până le iei în palme și le redesenezi nu
știu nimic din ce mă întrebi cu patimă și nici nu îți pot
demonstra că frigul are un izvor dar mergem și drumul e
vată de zahăr pe un meridian cineva ne scoate la plimbare
cu mâinile înfipte în haos și așteptăm iarna la o scară de
bloc străină tu pari departe și eu sunt deschis dar cine se mai
deschide în zilele noastre de in mă iei de subsuori și îmi dai
un rost apoi mă desprinzi cum se desprinde acel dor de basme
de aceea hai să ne punem scoci pe guri pentru că doar așa
vom avea senzația de jaf mutual și fericit


i-am pus numele studenție

burnița mărunt a bucurești slab și tânăr
străzile reci ne umflau venele
am găsit o sticlă verde goală de un litru
am spart-o de un zid
afișe rupte pe jumătate reclame ciobite
mașini lente pietoni rari zebre decolorate
noi săraci cumplit de săraci și flămânzi
la 6 am înspre campus

dan era optimist am mâncat aripioare
cartofi prăjiți din banii lui de cazare sau
de cantină nu rețin eram atât de vii încât
ne târâiam bucuriile

apoi te-am văzut
udă ciufulită murdară frumoasă
te-am lăsat să scobești în trupul meu
vizuina
dâmbovița curgea la fel de poluată
ca lacrimile tale


autoportret pe o roșcovă

ars poetica

îmi place să cred despre mine
că sunt fiul risipitor
în drum lejer spre casă,
privind degajat în jurul meu
povestind ce vede
după cum îmi place să cred
că adam plângea în hohote
în timp ce mușca și mânca din fruct
mai îmi place să cred
că fratele meu mă așteaptă
eu nu știu cum să cer iertare



Mai multe poezii și profilul autorului aici: Paul Blaj

Copyright © 2024 Paul Blaj
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.