DENISA MARIA TILEA - ANAGAPESIS

Poezii din volumul Anagapesis (editura Literagraf, 2023):

 

Pădurea nopții

Miroase a zahăr ars
printre conștiințele topite,
se preling precum nămolul
îngreunat de pietre caramelizate;
scrumul bate binar,
luna cadrul circular
e amețeală în tabloul din perete.

Declanșează frica o senzualitate;
spânzurații din argilă se solidifică
prăbușindu-se precum cărămizile
peste orgolii, colonii de țipete,
fluvii de morminte,
echinocțiu.

Perfuzii transversale
hidratează mirajul experiențelor
imediat uitate
și paralizate în demersul vag
al percepției nocturne.

Se deschide regina nopții
în fața mea.

Cealaltă frumusețe a ta

Promisiuni încălcate
în pragul unor casino-uri;
căldura ucigașă a verii
îți înroșește mintea precum
niște migrene înarmate
pregătite să te detoneze:
în posesia ta se află
butonul care controlează
totul, autocontrol:
nu este încălcat niciun
protocol, te recunoști
în chipul roșu – o reflexie
în paharul cu vin
pe care refuzi să îl bei
până nu îi mesteci cioburile
însângerate; ignoranță.

Se afundă degete
în tâmple, te întrebi de ce
explodează: sunt artificii
în fața unui casino,
lasă urme, pătează cerul,
iar ochii tăi sunt mai roșii
ca de obicei: oboseala,
e un pariu pe care-l pierzi,
distorsionarea fețelor, a sunetelor,
respirații fără sincron,
claustrofobie.

Ai pariat pe mai multe
minciuni
atribuite ție,
o falsă regie,
ești absentă, uneori,
absorbită-n transparență:
sclipesc ochii tăi,
cealaltă frumusețe a ta
expusă,
sunt artificii în fața casino-ului,
ultimul pariu pierdut.


Incizie

Nervul optic
secționează teama înmugurită;
ieșire din criză:
încercând o probabilă
salvare: renaștere în
subiectivitate.

Născută să ucizi
portrete amare,
decizia îți aparține
revino-ți în fire, tu,
mecanism de conservare
a unei sadice
imagini; privești
în spectru, suspectă
inițializarea, operații
pe creier, spălare pe creier;
au loc multiple transformări
anuale.

Caractere mari comunică
un scris pe hârtii șifonate
precum miocardul,
plămânii ca două conserve sufocă,
fumul stătut putrezește
molcom,
dar se ascunde așa o
violență
în privirea ta,
disproporții.

Plictiseală pe balcon,
am observat o cafea vărsată,
culoarea ochilor tăi revărsată
pe jos în ea,
provoacă o incizie
în reflexia mea lichidă.

Incizii, dar când sângele
a secat: incizii atunci
când ai convocat distrugeri.

 
Așa continuă răul

Risipă fanatică,
te arunci în brațele
aparatelor de tortură –
sunt oameni cu file subțiri
udate de ploaia cu pulsul
20,
naturalism în mintea ta,
creații ale unor persoane
născute în fostele spații
goale ale minții:
locuiești în corpul meu,
o stație pustie; expansiunea
grădinii unde plantele se ofilesc;   
sistem vegetativ,
involuntare glande lacrimale.

Așa continuă răul,
secretă sălbatic persoana ta,
ești tot ce nu am vrut
să găsesc în oameni:
o instalație cu 7 becuri
din care au filamentul ars doar 6
și unul are puterea unei lanterne;
privești precum un far,
în depărtare: albul spumei valurilor
e atașat deja de o fatalitate:
protecția oarbă, destrămată,
nu mai surâde brusc nicio
strălucire
în afară de a ta,
ești o conversie
a figurilor de stil,
dar nu poți fi o completă
verisificare. Amatoare senină,
nu mai ești cerebrală,
senzațională e căderea
ta din grație, pietrificare;
ambuscadă de principii
toate lipsite de sens – nebunie
între sinapse.

Vecinătatea nu te îmbrățișează,
fiind un amalgam de așchii,
nu își asumă nimeni riscul,
de a le rupe: mută ecoul principal
fără a mai falsifica cu același
glas alte persoane; insistența ta
de traficantă de asigurări false,
m-a marcat.

Așa continuă răul, când
mă aflu neîncetat în prezența ta.


Corpuri artificiale

Tensiuni între tendoane
în valsul principal, coloana
sonoră, distorsionare, două
muze într-un atac fatal:
o pasiune ignorantă, dispersie,
reflex nefuncțional; duete
cresc în reverie, ele prin monotonii
sinistre; umbrele renasc, două
se unesc, apoi dispar.

Oameni plictisiți – într-o urbanizare
a gândului nud, arta interioară
e decorul mut,
genele din plumb indică ora, ceasul e stricat;
pare alterată realizarea, un număr e impar.

Au descris apa văzându-mă înecată
într-un ocean, corpuri peste corpuri
formează hotare, sentințe temporale;
e o risipă violentă
a umbrei șterse care cade în spate,
un loc de joacă nesigur, plin de
figuri deshidratate. Brațe îndoite inversate,
priviri acaparate de rigiditate,
trupuri fluide – coregrafii...
mimează corpuri artificiale
un pluton de execuție: o interpretare
a unei percepții parțiale.

Doar că una este muza, alta nebunia,
confuzie într-o minte fisurată
de obsesii și nu muzele, ci gazda –
poeta hrănește aglomerația valsului dual,
mai bine decât enigme în inexistență.


Plecând diseară

Clocotești pe interior
din toate orele pierdute
în temperaturi scăzute,
ești la singular, urbană,
teatrală, absorbi
o gravitate primordială;
rămâne să vandalizăm
impersonal, în penumbre,
dureri ce sunt soprane
răgușite înainte de refren.

Aripile îngerilor
vor zgâria adânc;
ușoare ca elefanții,
prăbușesc un cort – cord –
de sisteme emoționale,
întreruperi,
atacuri aeriene sub
ochii tăi din scrum.

Plecând diseară,
ai iubit tot acest timp
doar până mâine?


Poem  din volumul în lucru Cartelul sfinților:


Cartelul sfinților

Păcatul este un gentleman
de mâna a doua.
Rupe-mi picioarele
pentru a mă consola,
să nu mai pot căuta sinceritatea –
să rămân la tine.
Un sunet pe care îl cunosc
sună ridicol doar în ziua
în care te ascund, rămânând cu
o altă dansatoare sinistră
lângă scena asupra căreia
sângerează
fostele capete pe care le-am izbit
de marginea zimțată
și alcoolizată;
ochii tăi mumificați
își dau cu părerea
într-o singură direcție,
ai fost penalizată pentru
incompatibilitate cu absolutul:
ochii dansatoarei
trezesc la viață cimitire
suprapopulate de privirile
sfârșite ale altora, trecutul
consumat excesiv suspină.

Dosare înregistrate cu
descoperiri științifice ard
în cuptorul abandonat al
clădirii de pe care a sărit
tupeul sălbatic
al ispitei.

Canalizează forța să pătrundă
prin pumn
în abdomenul cactusului
de la parter,
purtând sacoul din piele
de șarpe cu care ți-am spânzurat
rânjetul zilele trecute,
te-ai îmbătat cu parfumul meu
demonic fără să gândești, la
momentul inoportun;
atașamentul
post flirt, un experiment
modificat pentru a mă orbi.

A fost a ta iubire pentru mine doar
un munte de pe care am fi sărit
împreună sau doar o cale
prin care să îți dovedești că
poți fabrica imperii de răni după
modelul rănilor tale din trecut,
fără tratamente și cu o perioadă
nedeterminată de recuperare?

O ruptură cardiacă se strecoară între
noi când mai vreau pe ascuns să te privesc –  
aritmii văduve ferite de spațiul sufocant,
blocate în crimele de pe litoralul despletit
de afonii: mai strigi spre inima mea după
ce ai pustiit atâtea valuri?
Ții minte că într-o viață ți-am fost curent?
Te-am purtat adânc în mine
și apoi m-ai scos din fire,
nu ai auzit pescărușii urlând în
noaptea de după noi când
am ieșit după tine din propriul suflet –  
să te caut după fosta ta înfățișare,
în afară?

În Cartelul Sfinților valurile
nu ating niciodată țărmul,
sunt un scut al presimțirii mascat de o
piele de găină aspră precum mustața timpului.
Mușchii dor ca spuma mării
îmbibată în venin și care arde în pori
precum focul de tabără înghițit de cei
care nu au putut să îl străbată înotând.

Corpul cu percuție
m-a lăsat să îi manipulez volumul, dar
tot nu încap suficiente oceane să îi sugrum
conștiința cu un lanț putrezit de alge.
Se prăbușesc granule de nisip și se simt
precum niște asteroizi care se afundă
în chip – să îl împietrească pentru
următoarea dată când cu brațele
legate îi plesnești
conturul dințat.

Nu o să ne mai revedem curând
și pe mine mă vei găsi
lipsită de oxigen
în torace în cartelul sfinților, iar
cartelul sfinților este în apus.

 

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Denisa Maria Tilea
Citește aici: Denisa Maria Tilea – Ecouri stinse

 

Copyright © 2024 Denisa Maria Tilea
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.