Totu-i înscris
Totu-i înscris
În miez-nucleu-grăunte.
Doar eu continui să veghez
În largul univers deschis
În care nu știu cine m-a închis
c-o albă umbră de cuvânt,
și cânt
de dor că într-o zi voi fi nor
ori fir de iarbă
poate chiar grăunte
pornit să-nfrunte valea seacă
a mergătorilor pe apă
spre-un paradis mereu închis
și interzis.
Știu, știu, știu,
Se ajunge greu
în miez-nucleu.
Dar,
Doamne,
eu?
Plutește lumea în derivă:
Nici stele-n gând, nici porumbei
Cu’n cioc crenguța de olivă
Nici vreasc în vatra de idei…
Ne întrebăm zadarnic ce-i
Fauna asta costelivă
Cu-apucături de derbedei,
Și cu privirea cam lascivă…
Plutind cu viața în derivă…
Fătuțe scumpe (de doi lei!)
Se-aștern covor, uneori stivă
În fața foștilor lachei
Cu mintea cât un bob de mei
Azi șefi pe nave în derivă.
Ici-acolo mai răsare-o divă
Pe-un firmament și te-ntrebi ce-i:
Biet star în stare de scântei
Pe-un val cu creasta agresivă
Sau altă splendidă derivă…
Politica – venal temei,
Norodul – în espectativă.
Își plimbă urnele pe-alei
Cenușa vorbei, guralivă,
De ulii pozând în porumbei.
- Se schimbă lumea, Galilei?
- Pământul răbdător e și vă
Salută c-un „V-altept!” Ce vrei,
Tot universu-i în derivă…
Aș vrea
Nu vreau
(dar nici nu știu)
să zbor.
Nu mă mai îmbiați
c-un colț de cer
și doi stânjeni de rai.
De fapt sub carul mare
atâtea aripi
abia de pot să-ncapă.
Când aici pe pământ
nu-i loc pentr-o cărare
numai a mea,
aș vrea
(dar să nu râdeți!)
aș vrea
să merg
pe apă.
Femeia – veșnic început
Te-a numit Floare Albastră un Luceafăr,
Tu erai
Mireasmă cu alcătuiri de rai
Și cânt – ecou luminii în cuvânt.
Ți s-a mai spus când Eva, când Dalila,
Ai fost pricina
Războiului Troian – Elena,
Pe treapta cea mai joasă – Magdalena,
Pe friza tainei – Mona Lisa,
Între regine, Cleopatra
Din vatra Nilului slăvit
Iar pentru neamul mult trudit
Al lumilor ai fost Fecioara
Cea născătoare de Mesia –
Ai fost Maria.
Ți s-a spus balsam și blestem,
Altar de liniști, pacea serii,
Miezul fierbinte din poem,
Aroma pâinii, gustul mierii;
Dar ești cu mult mai mult de-atât –
Ești vieții veșnic început,
Paznic de far, țărm fără vamă,
Sensul vorbei acasă – mamă.
*
Se-ntrec profeții să ne dea de știre
Că ne așteaptă vremi de nou potop
Iar cel ce va scăpa și de-acest hop
Va-ntemeia o nouă omenire
Cu, ’n loc de zâmbet, clonț de fier și, dop
În spartele urechi, de asurzire
Prinse deja, când vânt de neiubire,
De freamătul frunzișului de plop
Nu va mai ști, ci doar de ne-nțelesuri
Din foste vorbe, de-un deșert de șesuri
Cu văluri de cenușă sub necuprinsa zare
Când nimeni nu va fi, nici cui să spună
Că fluviul orb al lumilor sub soare
E doar o repetabilă minciună.
Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Paula Romanescu
Citește aici: Iarna (în haiku și tanka), Scrisori în iarnă, Sensuri / Sens, Închinare la Luceafăr și Dialog / Dialogue
Citește aici: Iarna (în haiku și tanka), Scrisori în iarnă, Sensuri / Sens, Închinare la Luceafăr și Dialog / Dialogue
Copyright © 2023 Paula Romanescu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.