Victoria Milescu – Planeta stă acasă (Editura Neuma, 2022): Poeta Victoria Milescu, autoare cu bogată experiență, își surprinde acum cititorii cu un volum ocazionat de traumele suferite de omenire în ultimii doi ani: Planeta stă acasă, Editura Neuma. Modul elegant și precis, bogat în imagini și impregnat de emoție cu care poeta ne-a obișnuit în atîtea ocazii, se adaptează inspirat la tema dificilă adoptată. Primul volum la editura Neuma al unei scriitoare consacrate poartă semnele atractivității pentru cititorul de poezie avizat. (...) Precum în celebra poezie a lui Goga în care plînsul cucerește teritorii, făcîndu-l pe George Călinescu să observe că țara „are un aer hermetic”, planeta descrisă de Victoria Milescu are un aer fantastic și absurd, pare ținutul unei lumi extrase dintr-o distopie. Chiar timpul se distorsionează și aberația lui o rănește direct pe cea care-l observă. Vremea trece deopotrivă repede și încet, afectînd toate percepțiile. Întregul volum, citit mai ales acum, cînd anii de izolare au rămas în urmă și apar tot mai estompați, ca un coșmar, este un document, dar și un avertisment mai larg, despre fragilitatea lumii și posibilitatea repetării (vezi recentul război) unor bulversări majore și, mai ales, globale. Victoria Milescu surprinde excelent aceste grave vulnerabilități ale planetei și ale locuitorilor ei. (extrase din cronica Fragila noastră planetă – semnată de Horia Gârbea – publicată în revista Litere, numărul 2 din 2023)
Planeta stă acasă
Frunzele stau acasă
nu mai pleacă din copacii încoronați
păsările stau acasă
puii lor s-au făcut mari
dar nu mai zboară spre alte zări
țările și-au pus lacăt la cer
la râuri, la drumul de fier
nisipul nu mai urcă lipit de
tălpile temerarilor
până pe culmile munților
unde zăpezile nu se mai topesc
au rămas unde s-a întâmplat să cadă
cu fulgii în balans
așteptând ca soarele să facă dreptate
blând sau nemilos, dar și el stă acasă
inima mea, îndrăgostită
nu mai sare din piept
să întâlnească inima ta
la jumătatea drumului ca altădată
fiindcă și inima ta stă acasă
încerci să-ți deschizi pieptul dar
cuțitul rămâne acasă, în teacă
va rugini cu firul de sânge pe lamă
numai ziua de azi pleacă, eliberată
poeții lumii sunt inspirați, scriu
poeme de înduplecat moartea
pe planeta albastră.
Cu un ceai cald lângă șemineu
privesc plutirea fulgilor suicidari
îmi ține de urât Toccata
și Fuga în Re Minor de Bach
în aer plutesc semințele florilor
din tablourile prea scumpe spre a fi expuse
Pământul aleargă ca un nebun
cu 100 000 km/oră spre soare
cine să-l prindă din urmă
să-l ia de guler, să-l întrebe
ce faci cu noi, până când...
până când prind în palmă un fulg
cât Groenlanda…
noaptea îi dă brânci zilei începătoare
descurcă-te, zice, cum fac și eu
ascult Carmina Burana
vizavi locuiește unchiul Sami, la prima oră
merge la cumpărături
tocindu-și bocancii militari
cu un rucsac în spinare
trimis de stăpânii lui veniți de pe Venus
unde o zi e cât un an pe Pământ
ninge cu șaibe, piulițe, șuruburi
din atelierele circumstelare
îmi ține de urât viața, îi caut un diminutiv
și un motiv pentru a o jefui cu tandre;e
John Atkinson Grimshaw îi
pictează noaptea pe chip
noapte înseamnă infinit în toate limbile...
O noapte surdomută
Mi se pare atât de ciudat
că încă exist, am chiar
un sentiment de vinovăție
că nu sunt luată în seamă, în vizor
dimineața, mă trezesc
în aceeași cameră printre filele cărților înroșite
peste drum, în fața vilei de curând construite –
grupuri de oameni îndoliați, lumânări, coroane
de crini și orhidee îmbrăcând gardul
pe fereastra de la stradă au lipit fotografia lui Cristi
radios, la o masă, cu o halbă de bere, la mare
purtând ochelari de firmă, pălărie albă
soția îl jelește, se prăbușește
cei din jur o ajută, îi dau un pahar cu apă
femeia țipă mai tare decât ambulanțele
pe bulevardele isterizate
ieri seară, una a oprit și la blocul nostru
din ea au coborât doi bărbați îmbrăcați în zăpadă
de pe alt tărâm, puțin obosiți, l-au luat pe targă
pe vecinul octogenar, un bătrânel cumsecade
soția plângea în hohote
apoi s-a auzit hohotul altei femei de pe palier
întotdeauna cineva are o durere
mai mare decât a ta
bat clopotele bisericii din apropiere
mă rog pentru poetul de la Dunăre care a murit azi
nu ne agream, dar amândoi scriam poezie
credeam că ea va salva lumea
Să o salveze de ce?
mă întreabă un păianjen lunecând
pe un fir de mătase aurie
îl privesc cu milă, îi întârzii moartea:
De ce n-ai rămas în poemul tău, nefericitule?
Sunt pe picioarele mele
Negociază, târguiește-te
nu mă da din mână ușor
nu mă scăpa din ochi, nici printre degete
ca o piatră tocită de întrebuințare
lunecând în apa cu valuri amare
nu mă șterge din cartea
la care și eu am trudit
mai am încă sânge –
cerneala ta preferată
mai am încă forțe și aliați
de care nici tu n-ai aflat
nu mă lăsa în urma celor ce aleargă
despletiți pe străzile începând
și terminându-se în numele tău...
am dansat împreună sub flăcări din cer
în Turnul Eiffel
ne-am îmbrățișat pe Podul Waterloo
am urcat cu tuburi de oxigen pe crestele
înzăpezite ale celui mai semeț vis de glorie
de 2000 de ori am venit și am plecat
de fiecare dată erai la post
m-ai ochit din prima
m-ai testat pentru grozăvii și sublim
m-ai strivit sub tălpi, m-ai fărâmițat
m-ai zdrobit, m-ai împrăștiat, m-ai adunat
m-ai ridicat, m-ai înălțat
nu mă lăsa fără tine, Doamne...
Mai scrie-mă
Pe masa Ta de lucru
sunt și eu
mai zăbovește asupra mea
mai scrie-mă
când ai vreme
când nu Te deranjează nimeni
mai adaugă-mi o cifră, un indice
care să mă trimită la subsolul unei
închisori de hârtie velină
foșnind fibră cu fibră
mai scrie-mă
cu litere mici, mari, ilizibile
cu o erată în spinare, un codicil
dă-mi să beau suferință, cerneala cerului
vreau să mă așez la coada lungă a iertărilor
greșelilor de tipar
adaugă-mi încă o pedeapsă, un vers mai lung
mai zăbovește-mă asupra unui cuvânt
nu mă arunca la coș, Doamne.
Ce să faci cu atâta lumină
nu poți să o strângi la piept
nici sub pleoape nu o poți găzdui
arde corneea, irisul, imaginea absolutului
inventându-se în fel și chip
sunt pe un câmp deschis ce mă înghite
nemaifiind nimic, nimeni în jur
pământul victimelor își reproșează
că n-a făcut mai mult să ne apere
de noi înșine.
Terminus
Dragii mei, lumea s-a terminat
nu mai stați la coadă
duceți-vă acasă, în munții
și câmpiile voastre
pe care le veți naște în chinuri
ați crezut că moartea va rezolva
și problema vieții
că va munci în locul vostru
că va face curat după voi
nu mai dețineți nimic
finiș, faliment
v-ați trezit târziu iar târziul
s-a terminat și el
după ce s-a dat peste cap
să facă rost de ceva tragedie
veritabilă, de la sursa primară
cei mai mulți încă nu-și dau seama
că asta a fost tot, lumea s-a terminat
stimați deținuți, sunteți liberi...
Citește aici mai multe poezii și profilul autoarei: Victoria Milescu
Citește aici: Victoria Milescu – Invulnerabilă, Victoria Milescu – Oamenii desenează cu cretă, Victoria Milescu - Orașul cu cap de pește
Copyright © 2023 Victoria Milescu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.