Poezii din volumul în pregătire “Scrisori în iarnă”:
O nouă zi
O nouă zi. Cu ce s-o-ncep? Respir,
Apoi îmi rostuiesc singurătatea:
Deschid fereastra vieții, închid cartea
Cu noi sonete de un vechi Şekspir,
Care mi-au luminat nesomnul noaptea,
Răstălmăcite de un Voiculescu –
Vasile-al nostru, care s-a-nțeles cu
Regele de la Globus, într-o doară
Scuturător de lance, cât să moară
De ciudă Curtea Elisabethană
(Din care veac? Păi tot eu să v-o spun?)
Din veacul cu-o regină fecioară și-un nebun
Care de veacuri strigă-nspăimântat:
Un cal, un cal, un cal pentr-un regat!,
De se cutremură toți arlechinii
Din teatrul lumii, ignorând Olimpul
Senin de-nțelepciune-al omenirii
Cu trestii gânditoare, pe când circul
Globalei nebunii așterne ploi
De foc, crescând ruinele în noi
Cu o corectitudine devastatoare
De oameni foști, azi corbi cu clonț și gheare.
O nouă zi. Cu ce s-o-ncep? Mi-e frig.
O, Doamne, mă auzi dacă Te strig?
Şi, dacă da, de ce acest pustiu
Când sufletul mi-e rug de doruri, viu!
Privește-mă cu inima! Atât!
Refuză-i ochiului netrebnicia
Orbirii sale.
Chipul meu văzut
De gândul tău e făr’asemănare.
În casa mea – un pui de brad. jertfit
Sărmanul pentru o poveste
Care’nainte mult nu prea mai este,
Iar așteptatul Moș tot n-a venit
Deși sub cerul înstelat, înaltul,
Sunt tot copil, doar învelișul altul.
E mare lumea-lume și pustie,
O știu, ea nici mă vede, nici mă știe,
Dar știu că undeva sub cerul mut
E-o inimă care mă vede cânt.
Privește-mă cu inima. Atât!
Sfârșit de decembre 2022
E prea mult soare
E prea mult soare în grădina mea
Cu desfrunzite ramuri. Și-i ianuar.
De ce mă-ncearcă îniernarea iar
Căzậnd pe sufletu-mi, de parc’ ar vrea
Să pună-n locul nezăpezii jar
Și neiubirii înțeles să-i dea
Cu cât singurătatea e mai grea
Și umbrele-mi pun cerului hotar?
Să fie vremea stranie de vină
Că nu mai înțeleg acum nimic
Din astă revărsare de lumină
Ca un păienjeniș de borangic?
Povestea noastră – cânt pe-un fir de fum,
De ce aș spune-o lumii-ntregi, și cum?
Azi m-am văzut răsfrântă-n cântul tău
Azi m-am văzut răsfrântă-n cântul tău:
Era cuvântul numai? Eram eu?
Vorbesc și nu mai înțeleg nimic
Din toate câte sunt și, cum să zic
Exist!, când netrăirea mă învață
Să dau sens calp poveștii noi de viață?
Azi m-am văzut răsfrântă în cuvânt!
Așadar, sunt!
Lumea-i cum este, tu – limanul bun
Lumea-i cum este, tu – limanul bun
La care-aș vrea (și nu!) s-ajung, sperând
Ca neiubirea sǎ nu-şi afle rând
Sub cerul ce mă știe când adun
Din gândurile toate-un pui de gând
Că într-o zi voi îndrăzni să-ți spun
Că, dacă și iubirile apun,
Târziul vine sigur prea curând,
Deși cea făr’de minte inimă
Îmi spune de-un parfum de fruct păstrat
Doar nouă, ca o taină slobodă
De dulce și neprihănit păcat.
Când floarea tinereții în pulberi se desfiră,
Nu vinul, ci pelinul din suflet e de vină!
Să-ți spun gândul cum mi-e
Să-ți spun gândul cum mi-e, vreau pe-ocolite,
Ca într-un joc: să împletesc cuvinte
Cum într-un mozaic meșterul pune
Cioburi și pietre colorate-anume
Spre a reda ecoul dintr-o zi,
Al omenirii cea fără de care
Nicio poveste n-ar avea crezare
În viața asta care, de n-ar fi,
Nici de cea moarte nu s-ar povesti
Cum că iubirea o a umilit,
Răstălmăcindu-i oarba veșnicie
Dată ca sigură vremelnicie
Din care drum’napoi nu se mai poate,
Doar cu-o secundă de eternitate...
Dar dacă n-ar fi fost iubirea mea,
Cum s-ar, eternitatea, măsura?
Citește aici: Iarna (în haiku și tanka), Totu-i înscris, Sensuri / Sens, Închinare la Luceafăr și Dialog / Dialogue
Copyright © 2023 Paula Romanescu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.