CARMEN-MARIA MECU - MIRACULOASA BANALITATE

 

Carmen-Maria Mecu – Miraculoasa banalitate (editura Eikon, București, 2022): În răspăr cu zgomotul și furia din poezia contemporană, „cuantele” aparent minimaliste ale poeziei lui Carmen-Maria Mecu trădează o mare nevoie de puritate și o credință discretă, dar tenace în Poezie. „Puritatea” nu e deloc o vorbă-n vînt: personajul-confident al acestor poeme este un… inorog (apelat „ino”) simbol al purității și inocenței devalorizate; trimiterea la The Last Unicorn de Peter Beagle se impune aproape de la sine. Tonul confidențial, reflexiv în fond, configurează, cu grația delicată a artei naive (totuși sofisticate!) și a poeziei extrem orientale, un spațiu al intimității populat de obiecte și stări familiare: o identitate personală, în ultimă instanță. Ceea ce rezultă din explorarea „miraculoasei banalități” a existenței – interioare sau domestice - e un flux poematic fără vîrstă, sau avînd toate vîrstele deodată, care face diferența fără să violenteze, cu o delicatețe a percepției și o bunătate generoasă a privirii pe care ar trebui, probabil, să le reînvățăm. (Paul Cernat)

 

O sferă cu hohotul tangent la infinit

*

ino imo
lucrurile s-au ales pentru mine
pot accepta privind
pomii goi ce corpuri frumoase
cerul albastru limpezit de ger
soarele palid

stau și primesc lumea în minte prin fereastră
iar mintea îmi infuzează corpul
și întâmplările mele
de dincolo de corp

aprind un foc imaginar poate aveți nevoie de iubire
voi rătăcitorilor încă
aflați pe cărări invizibile

*

beau un ceai de păducel picătură
cu picătură pe îndelete
e ca și cum
în sângele meu își trimite liniștea calmă
dealul

totul este atât de simplu prietene
îmi spun în fiecare zi
firele de iarbă

lasă lucrurile să curgă viața poate fi o miraculoasă
banalitate

scriu aceste șiraguri de litere
apăsând tastă după tastă din ce în ce mai rar
în vreme ce noaptea
mă învelește matern cu o tăcere generoasă


*

conștiința mea și firava conștiință
a computerului
conștiința celulelor și a atomilor din corpul meu
cunoașterea de sine încapsulată în
semințe în picăturile de ceață
în nori

extazul sinelui fără de sine
din privirea impenetrabilă a unei pisici

prietene ino
mercurianule alter ego
tu știi să asculți în tine simfonia asta

naștem fără durere și suntem născuți de sfera
cu diametrul tangent la infinit


*

se apropie seara

privesc pe geam
cerul e foarte albastru și
văd cum se profilează pe el un prun
negru intens

brusc mă simt fericită starea se prelungește

aranjez covorașul din baie
acum e paralel cu marginea căzii
da ăsta devine un lucru foarte important

respir alene pe canapea și continui
să mă simt fericită
fără să-mi pese ce spun despre trăirea asta
savanții ori iluminații lumii

tu ce crezi prietene
ino
va mai fi pentru mine un mâine
iar dacă asta
se va întâmpla mă va lovi din nou fericirea
oare

 

*

necunoscute meandrele minții
îmi vine o amintire din vremea când
știam să zbor

corpul îmi spune când
mă pot ridica lent fără efort
planez deasupra locurilor cu oameni
și mă mir de ce
nu mă urmează nimeni
ei nu simt oare cât este de ușor

acum e seară
merg pe dalele de beton
simt mai acut ca niciodată
fermitatea solului sub picior

privesc linia întunecat de clară
prin care dealul
se delimitează de cer

doar o femeie de lut impregnat cu aer aud
glasurile înțelepților psalmodiind
despre viața eternă
și nu-mi pasă de unde vin cine sunt
încotro mă duc

*

în seara asta prietene
te invit la un pahar cu apă

gustul vine când ai răbdare s-o bei
picătură cu picătură
sau poate că ea te soarbe atât de delicat
încât nu doare

apropo
spune-mi
ai intrat vreodată într-un tablou
lăsându-te purtat de o pată de culoare
apoi de alta ai fost lumină sau umbră uitând cum
viața normală ți se urcă în spinare
de câte ori ai alergat cu notele prin aer ca pe o partitură
așa cum jucai șotron în copilărie
ai mângâiat vreodată o frunză cu privirea vie
știi tu cum o colorează lumina altfel
în fiecare clipă

ți-ai ascultat
cu atenție
degetele de la mâini ori de la picioare
spun mereu alte lucruri
murmurul unei unghii poate fi
o taină mare

nimicuri dar ce nimicuri înalte

acum e seară și
te invit la un pahar cu apă


*

ce frumusețe subțire și
tăioasă luna
la lăsatul serii

alb de albă
murmură ino aproape de urechea mea

o feciorelnică iluzie
pentru care mai merită oare
să mori

iubirea
moartea renașterea carusel
apoi oamenii
nu mai cred în puterile vindecătoare
ale cornului meu
sufletul migrează în trupurile de pluș
din odăile copiilor

dar
ne vom înmulți într-o zi
vom intra flămânzi în corpurile celor care
ne-au râvnit înșelat ucis disprețuit
lumea
va fi doar o turmă de inorogi visători

vom călca foarte ușor să nu trezim spaimele
ierbilor
vom digera hipnotic vorbele voastre mari despre
frumusețe bunătate dragoste adevăr
până când totul va deveni o explozie de lumina albă


*

noi doi ino
suntem perdanții care
știm despre viață „o laie”

în vocabularul argotic asta e o aluzie fină
la inutilitate prostie golașă eșec

așa ne trebuie dacă
zgâriem cu spiralele frunților norii
avem pe creștete lighenașe de bărbier
ne poartă spre porțile paradisului rosinante

așa ne trebuie dacă
n-am învățat graiul turmei cu un singur oier
nici rimele savante

așa ne trebuie dacă iubim poezia
sclipitorul bănuț de aur din gunoi
așa ne trebuie dacă
avem suflete vulnerabile dacă ne pasă de alții
de noi

ino băiete
e vremea să defilăm bărbătește prin viață
unu doi unu doi unu
doi


Volumul pe libris.ro: Miraculoasa banalitate
Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Carmen-Maria Mecu
Citește mai multe poezii aici: Trotinetă pentru adulți, Miraculoasa banalitate, Lumi Fluide
Pagina Facebook de autor: Carmen-Maria Mecu

Copyright © 2022 Carmen-Maria Mecu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.