MEDEEA ROȘCA - MI S-A ÎNTÂMPLAT SĂ AUD STELELE

 

Tandrețe

era un perete cu umerii goi
îmi amintesc
pe umerii lui mă cățăram
cu o scară

mi s-a întâmplat să văd
luna operată la ochi

cum să fie
ca o femeie plutind

mi s-a întâmplat
să aud stelele
cântecul e desenat
pe undeva

la capătul copilăriei
m-am întors pe pământ
nu eram bătrână

iubisem o dată și-atât
dar păstrez un secret
între mine și Elohim
iar acum între mine și voi

de câte ori îmi vine să spun iubire
spun eterdnat
adică
tandrețe

vă rog
vă rog să nu râdeți

Poveste

În salonul alb de spital
internat un poet ros de boală
retrăgându-se-n el cu sfială
își tocmi cel dintâi recital

Și-n plutirea iernii scria
coborând dealuri verzi prin cuvinte
și croindu-le alte veșminte
le-așeza rând pe rând câte-o stea

Străluceau sub arcadele nopții
pe o scenă brodată cu nori
răscolitoare cuvinte-ninsori
în talerul vieții și-al morții

Când sfârși lucrul său visător
înălțând Domnului necuvinte
mai șopti doar o rugă cuminte
și se duse poetul-actor

A rămas locul gol în decor
dar ce blândă culoare îl umple
de apus care cade sub tâmple
peste dâra unui cocor

a rămas locul gol în decor

Aproape psalm

La început Te iubeam în tăcere
și parcă totul se făcea înalt
cum înaltă este aripa
între cădere și salt.

Cuvintele mute pluteau
în ecou de psalmi și oboi
și uneori îmi aduceau cerul
pierdut la un pariu înapoi.

Cu brațe rănite de căutări
leoaică și tânără inima mea
a suferit, a râs, a plâns de-atâtea ori
fără să știe, Doamne, că erai
doar la o iubire distanță de ea.

La început, de dincoace de uimire
tăceam
dar acum îmi vine să cânt
și să spun tuturor
că rugă sunt și iertare și zbor.

Atingere

în poza aceasta
intră o femeie singură
nimeni nu știe cum o cheamă

ca într-un exercițiu
de supraviețuire
dimineața salvează resturi
dintr-o lumină șchioapă

strigătul ei se închide în piept
cu un fermoar

poza mișcă ape adânci

eu sunt ea
linia de demarcație dispare
când mă rog

alt sanatoriu nu cunosc

Un fel de-acasă

Sunt mai lipsiți și mai înceți în toate
nici prin spitale locul nu-și gasesc
iar trenul lor înspre captivitate
se mișcă într-un tempo îngeresc.

Cu inimi răstignite de iubire
uitații noștri anonimi și sfinți
trăindu-și tainic ultima menire
aceea de a fi doar bieți părinți

Ne spun ceva despre deșertul vieții,
ne spun să ne-amintim de Dumnezeu
că trec ca gândul anii tinereții
poverile apasă tot mai greu.

Cât ii aveți priviți adânc în ochii lor
e-un fel de-acasă acolo și de dor

Citește aici mai multe poezii și profilul autoarei: Medeea Roșca
Pagina Facebook: Medeea Roșca

Copyright © 2021 Medeea Roșca
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.