LILIANA RUS
(cum se năruie merii)
Dincolo de marginea oraşului
doar desişul arinilor în lungul râului.
Crengi de măr plutesc peste câmp,
încercând apoi să atingă fereastra,
să-mi umple coastele cu aerul lor bun.
Şi-acolo continuă să umble fără încetare,
şi nimeni care să-şi aducă aminte ce-am fost,
şi nimeni pe care să-l leagăn în palme,
cum nimeni la masă duminica
aşa cum era pe vremea când neamul meu avea înger.
Şi cine doarme în mine acum, în halat şi scufie,
mă separă de umbra copilei pe care
dacă o voi vizita într-o zi am s-o pierd,
şi pierdute vor fi urmele sale
pe întinderea mustind de fantome.
Şi ce greu îmi este să spun toate acestea,
şi ce greu îmi este să văd cum se năruie merii
fără să cadă în livezile lor îmbătrânite,
sperând să mai poată vorbi între ei.
Trec palma peste rămurişul lor moale
aşa cum treceam peste blana pisicii
pipăind liniştea cu vârful degetelor,
şi un soi de regret între coaste,
şi lacrimi despre care aud că numai în vis îţi scaldă obrajii,
în ascunzătoarea răscolită de o fetiţă temătoare şi tristă
care, înainte de spaime,
în braţele tuturor îşi rotea gâtul subţire
de la o frontieră la alta, cu graba unui prepelicar,
închipuindu-şi că sprijină cerul pe creştet.
Iar luna, luna bolnavă,
şi vârfurile degetelor la mare distanţă
clinchetind printre frunzele merilor.
Nu mai aud pendula. Nici îngerul casei.
(Cadet Roussel şi pasărea Carlei Gérard...)
Casa din ce în ce mai goală,
toată o privelişte de colivii strigând ajutor,
o sihăstrie cu păsări pe fundul lacurilor.
Vopsea albă oglindind valuri inexistente,
privelişti ce-mi poartă numele
şi pasărea Carlei Gérard îngheţată sub pături.
O să-mi număr degetele,
cum în liniştea fără fisură, topită în creier,
număram dinţii unui pieptănaş de copil.
Voi domestici rănile,
cu blândeţe voi sufla în osul de sticlă,
nici trecut, nici viitor însorit,
doar lumina de martie ca un animal ce mi se strânge la piept,
doar un cântec ca o inimă ce bate-n urechi
Cadet Roussel a trois maisons...
Cadet Roussel a trois maisons...
şi gâtul, un peşte uscat de atâta rostire.
Nimic nu mă apără ca acest cântec îndepărtat,
cu pânzele lui gata să se rupă.
Şi nimeni nu-i recunoaşte sunetul verde şi umed.
An după an, îndepărtate strigăte într-o casă imensă,
iar drum de întoarcere nu poate fi,
doar Cadet Roussel... în fiecare dimineaţă,
ca un bold de aur înlăuntrul cărnurilor moi.
Aerul acesta subţire încă mă ţine-n lumină,
va veni o zi, va veni o zi...
Dar până atunci voi plânge soarele,
cântecul ca un ceas deşteptător
şi pasărea îngheţată a Carlei...
Acesta este cântecul meu de copil, plutind somnoros în poem:
Cadet Roussel, Cadet Roussel...
Casa din ce în ce mai goală,
toată o privelişte de colivii strigând ajutor,
o sihăstrie cu păsări pe fundul lacurilor.
Vopsea albă oglindind valuri inexistente,
privelişti ce-mi poartă numele
şi pasărea Carlei Gérard îngheţată sub pături.
O să-mi număr degetele,
cum în liniştea fără fisură, topită în creier,
număram dinţii unui pieptănaş de copil.
Voi domestici rănile,
cu blândeţe voi sufla în osul de sticlă,
nici trecut, nici viitor însorit,
doar lumina de martie ca un animal ce mi se strânge la piept,
doar un cântec ca o inimă ce bate-n urechi
Cadet Roussel a trois maisons...
Cadet Roussel a trois maisons...
şi gâtul, un peşte uscat de atâta rostire.
Nimic nu mă apără ca acest cântec îndepărtat,
cu pânzele lui gata să se rupă.
Şi nimeni nu-i recunoaşte sunetul verde şi umed.
An după an, îndepărtate strigăte într-o casă imensă,
iar drum de întoarcere nu poate fi,
doar Cadet Roussel... în fiecare dimineaţă,
ca un bold de aur înlăuntrul cărnurilor moi.
Aerul acesta subţire încă mă ţine-n lumină,
va veni o zi, va veni o zi...
Dar până atunci voi plânge soarele,
cântecul ca un ceas deşteptător
şi pasărea îngheţată a Carlei...
Acesta este cântecul meu de copil, plutind somnoros în poem:
Cadet Roussel, Cadet Roussel...
(în lumina nepăsătoare ca-n Bruegel)
Strada, ca-n Bruegel, întemniţată între coroanele copacilor,
cu lumina clară ca după furtună,
dormitând nepăsătoare şi mută ca într-o pădure cu ferigi,
în timp ce în cutele memoriei mele o carte tristă foşneşte
înţesată de umbre şi urme.
Vulpile cu blană de rodie adulmecă mirosul de pucioasă
al destrămării. Departe e vântul vineţiu ce-mi risipeşte comorile.
Nu mai pot fi călăuza ce sapă şanţuri adânci spre lampa de aur,
în casă acum, cu sufletul mort, ca un ciulin într-o grădină părăsită.
Lipsa stelelor între pereţii cândva prietenoşi,
unde doar umbra durerii mă poartă ca pe un orb,
îmi usucă gâtlejul. O vrabie măruntă,
pe care poate-am purtat-o o viaţă în pântec
ca pe un copil neştiut ce nu a scâncit niciodată,
scutură tăcerea. Şi se-nclină supusă, mie,
celei infirme de bocet,
al cărei lătrat izbeşte întunericul nopţii,
galeriile ei nesfârşite.
În lumina asta ca-n Bruegel, vrabia măruntă mă ţine trează,
cu penele ei umflate de vara distrusă de ploi,
cu urme de sânge în pâlnia vântului.
Şi tainele înainte şi înapoi, şi nicăieri pace.
Un cântec vechi de durere creşte în mine,
în lumina nepăsătoare ca-n Bruegel.
Incertitudinea ciupeşte echilibrul fragil al memoriei –
o uşă pe care-o privesc cu un singur ochi.
Strada, ca-n Bruegel, întemniţată între coroanele copacilor,
cu lumina clară ca după furtună,
dormitând nepăsătoare şi mută ca într-o pădure cu ferigi,
în timp ce în cutele memoriei mele o carte tristă foşneşte
înţesată de umbre şi urme.
Vulpile cu blană de rodie adulmecă mirosul de pucioasă
al destrămării. Departe e vântul vineţiu ce-mi risipeşte comorile.
Nu mai pot fi călăuza ce sapă şanţuri adânci spre lampa de aur,
în casă acum, cu sufletul mort, ca un ciulin într-o grădină părăsită.
Lipsa stelelor între pereţii cândva prietenoşi,
unde doar umbra durerii mă poartă ca pe un orb,
îmi usucă gâtlejul. O vrabie măruntă,
pe care poate-am purtat-o o viaţă în pântec
ca pe un copil neştiut ce nu a scâncit niciodată,
scutură tăcerea. Şi se-nclină supusă, mie,
celei infirme de bocet,
al cărei lătrat izbeşte întunericul nopţii,
galeriile ei nesfârşite.
În lumina asta ca-n Bruegel, vrabia măruntă mă ţine trează,
cu penele ei umflate de vara distrusă de ploi,
cu urme de sânge în pâlnia vântului.
Şi tainele înainte şi înapoi, şi nicăieri pace.
Un cântec vechi de durere creşte în mine,
în lumina nepăsătoare ca-n Bruegel.
Incertitudinea ciupeşte echilibrul fragil al memoriei –
o uşă pe care-o privesc cu un singur ochi.
(ca un derviş sub stele)
Ce luminoasă ninsoare de frunze se-neacă în oglinda bălţilor,
ce armoniu se sparge în ţăndări iscând insomnii...
Vârtejuri şi clopote fără oprire numele meu îl fărâmă.
Mirosul de alge al cărnii mai viu înfloreşte.
Timpul nimic nu calmează,
ca o boală străveche îmi pluteşte în sânge.
În zadar mă rotesc ca un derviş sub stele,
în zadar vâslesc către gurile cerului
sperând ca tristeţea să nu mă găsească.
Va fi bine, îmi spun,
dar otrava picură-n clipa aceasta
şi ninsorii de frunze îi ia locul un fluture negru.
Zdrobit este dervişul,
în toamna de pâslă scump se plăteşte rotirea.
E doar o zi, una din zilele cât o viaţă întreagă,
e doar un drum de întoarcere în cârpele nopţii,
scormonindu-i ascunzătorile,
decantând cu prudenţă primejdii.
E doar o bură de ploaie sub burta umflată a cerului.
Rugina plămânilor mei se strânge sub coaste,
o cutie jilavă în care port manuscrisele mării,
mirosul acela de vară ascuns sub trape secrete.
Poate că inima bătrână a mării încă mai bate,
poate mă voi trezi vălurită de sare, ca o scoică spălată de ape,
şi cocori vor zbura pe deasupra într-un tempo nebun.
Ce luminoasă ninsoare de frunze se-neacă în oglinda bălţilor,
ce armoniu se sparge în ţăndări iscând insomnii...
Vârtejuri şi clopote fără oprire numele meu îl fărâmă.
Mirosul de alge al cărnii mai viu înfloreşte.
Timpul nimic nu calmează,
ca o boală străveche îmi pluteşte în sânge.
În zadar mă rotesc ca un derviş sub stele,
în zadar vâslesc către gurile cerului
sperând ca tristeţea să nu mă găsească.
Va fi bine, îmi spun,
dar otrava picură-n clipa aceasta
şi ninsorii de frunze îi ia locul un fluture negru.
Zdrobit este dervişul,
în toamna de pâslă scump se plăteşte rotirea.
E doar o zi, una din zilele cât o viaţă întreagă,
e doar un drum de întoarcere în cârpele nopţii,
scormonindu-i ascunzătorile,
decantând cu prudenţă primejdii.
E doar o bură de ploaie sub burta umflată a cerului.
Rugina plămânilor mei se strânge sub coaste,
o cutie jilavă în care port manuscrisele mării,
mirosul acela de vară ascuns sub trape secrete.
Poate că inima bătrână a mării încă mai bate,
poate mă voi trezi vălurită de sare, ca o scoică spălată de ape,
şi cocori vor zbura pe deasupra într-un tempo nebun.
(oglinzi de apă)
Încep să mă obişnuiesc cu liniştea
şi să-i îndrăgesc întunecatele ceasuri.
Fojgăiala zilei m-ar tulbura, m-ar scoate din casă,
m-ar amesteca în mulţime
înainte să mă hotărăsc să ies de bunăvoie.
Sfânta singurătate.
Ca un balon cu aer cald în paşnica ei transparenţă.
Zgomote mici răzbat de undeva de afară,
atât de slabe încât se sting până încerc să le desluşesc.
Liniştea este totuşi precară, va dispărea sub exuberanţa luminii
care va străpunge curând tainica mea ascunzătoare.
Un aer rece, în care e greu să-mi înfig dinţii,
îmi trezeşte bănuiala că cineva mă verifică.
Ar putea să mă acopere cu nisip, ori să mă sufle departe,
ca pe un balon spart purtat de vânt.
Ziduri înalte ar opri însă zborul,
pământul s-ar ridica de-o parte şi de alta,
poate pe fundul şanţului aş putea găsi un pic de nisip
cu urme de căldură şi-un miros vag de bujori,
altfel aş rătăci ca într-o cutie de teracotă
până când aripile îngerului mi-ar da de veste că nu mai e mult.
Trebuie doar să-mi notez regretele pe hârtie,
apoi rugăciunile pentru cei care nu-şi pot schimba trecutul,
iar la prima bătaie a clopotului, la miezul nopţii,
cu privirea spre cerul înviorat de stele,
să le citesc ca pe cel mai bun, cel mai curat poem
pe care l-am scris vreodată.
În fiecare dimineaţă la trezire întorc capul spre perete,
cu restul de vis din care încerc să mă desprind,
cu îngrijorarea stârnită de zvonul lumii dinlăuntrul meu
şi strălucirea sănătoasă a luminii de-afară.
Dincolo de ferestre, trâmbiţele dimineţii sunt de nestăvilit.
Mă pun la adăpost intrând în apa călduţă a mării,
mii de particule de apă strălucesc în contralumină,
ca în dimineaţa în care oglinzi de apă se izbeau
de hubloul maşinii care mă ducea la Roaită.
Înot în apa călduţă...
Încerc să păstrez în cameră lumina puţină şi aerul moale.
Peretele începe să ardă,
soarele scapără lovind cu putere mobilele albe.
Eu, în oglinzile de apă ale mării, în dimineaţa spre Roaită,
încercând să înlocuiesc o lumină cu alta mai blândă, fără istorie.
Încep să mă obişnuiesc cu liniştea
şi să-i îndrăgesc întunecatele ceasuri.
Fojgăiala zilei m-ar tulbura, m-ar scoate din casă,
m-ar amesteca în mulţime
înainte să mă hotărăsc să ies de bunăvoie.
Sfânta singurătate.
Ca un balon cu aer cald în paşnica ei transparenţă.
Zgomote mici răzbat de undeva de afară,
atât de slabe încât se sting până încerc să le desluşesc.
Liniştea este totuşi precară, va dispărea sub exuberanţa luminii
care va străpunge curând tainica mea ascunzătoare.
Un aer rece, în care e greu să-mi înfig dinţii,
îmi trezeşte bănuiala că cineva mă verifică.
Ar putea să mă acopere cu nisip, ori să mă sufle departe,
ca pe un balon spart purtat de vânt.
Ziduri înalte ar opri însă zborul,
pământul s-ar ridica de-o parte şi de alta,
poate pe fundul şanţului aş putea găsi un pic de nisip
cu urme de căldură şi-un miros vag de bujori,
altfel aş rătăci ca într-o cutie de teracotă
până când aripile îngerului mi-ar da de veste că nu mai e mult.
Trebuie doar să-mi notez regretele pe hârtie,
apoi rugăciunile pentru cei care nu-şi pot schimba trecutul,
iar la prima bătaie a clopotului, la miezul nopţii,
cu privirea spre cerul înviorat de stele,
să le citesc ca pe cel mai bun, cel mai curat poem
pe care l-am scris vreodată.
În fiecare dimineaţă la trezire întorc capul spre perete,
cu restul de vis din care încerc să mă desprind,
cu îngrijorarea stârnită de zvonul lumii dinlăuntrul meu
şi strălucirea sănătoasă a luminii de-afară.
Dincolo de ferestre, trâmbiţele dimineţii sunt de nestăvilit.
Mă pun la adăpost intrând în apa călduţă a mării,
mii de particule de apă strălucesc în contralumină,
ca în dimineaţa în care oglinzi de apă se izbeau
de hubloul maşinii care mă ducea la Roaită.
Înot în apa călduţă...
Încerc să păstrez în cameră lumina puţină şi aerul moale.
Peretele începe să ardă,
soarele scapără lovind cu putere mobilele albe.
Eu, în oglinzile de apă ale mării, în dimineaţa spre Roaită,
încercând să înlocuiesc o lumină cu alta mai blândă, fără istorie.
Liliana Rus (Liliana Elena Rus, n. 9 decembrie 1956, Pitești): Poetă, redactor al revistei Cafeneaua literară. Publică poezie şi proză în revistele Ramuri, Argeş, Cafeneaua literară, Revista Nouă, Poezia, Arte (Italia), Spaţii culturale, Oglinda literară, Literadura, Sintagme literare, Societatea literară, Criterii literare, Coloana infinitului, precum şi pe website-ul de literatură www.poezie.ro. Despre cărţile sale au scris referinţe critice Radu Voinescu, Alexandru Cistelecan, Emilian Marcu, Mircea Bârsilă, Ştefan Ion Ghilimescu, Eugenia Ţarălungă, Ana Dobre, Virgil Diaconu, Dumitru Augustin Doman, Florin Dochia, Valeria Manta Tăicuţu, Stelian Ţurlea, Remus Valeriu Giorgioni, Marian Barbu, Viorel Tăutan, Mihai Borşoş, Ionel Bota, Ladislau Daradici, Magda Grigore, Mioara Bahna etc., în revistele Familia, Luceafărul de dimineaţă, Convorbiri literare, Viaţa Românească, Argeş, Poezia, Caiete Silvane, Confesiuni, Revista Nouă, Urmuz, Feed-Back, Cafeneaua literară, Oglinda literară, Actualitatea literară, Spaţii culturale, Clipa, Luceafărul (Botoşani), Ziarul de duminică, Ziarul Lumina. Liliana Rus este membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Premii obţinute:
Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România - Filiala Piteşti (acordat în 2007, pentru volumul Scrisoare domnului Şirato, Editura Carminis)
Premiul pentru poezie acordat de Uniunea Scriitorilor din România - Filiala Piteşti (pe anul 2018, pentru cartea de poezie Lina, Editura BrumaR)
Prezențe în volume de interpretări critice şi în antologii:
Poesys 15 - Zei şi zile/Days and Gods (2011)
Citind rescriind (Ştefan Ion Ghilimescu, 2012)
Antologia scriitorilor piteşteni (2013)
Mitul lui Narcis (Lucian Gruia, 2014)
Poesys 18 - Elogiu frumuseţii/In praise of beauty (2014)
Anthologie de poésie „Poètes, vos papiers!“ (versiune în limba franceză de Paula Romanescu, lansată la Paris, 2014)
Dicţionar subiectiv de literatură – Argeş (ediţie îngrijită de Sergiu I. Nicolaescu, 2014)
Ipostaze ale poeziei româneşti (Niculina Oprea, 2015)
Biblioteci subiective – scriitori argeşeni (Magda Grigore, 2016)
Rezervor. Despre alcătuirea poemului (Ladislau Daradici, 2016)
Stare de lectură. 2 (Florin Dochia, 2016)
Biblioteca subiectivă (Valeria Manta Tăicuţu, 2020)
Stare de lectură. 2 (Florin Dochia, 2016)
Biblioteca subiectivă (Valeria Manta Tăicuţu, 2020)
Cărţi publicate:
Scrisoare domnului Şirato (Editura Carminis, 2006)
Melancolii de duminică (Editura Carminis, 2008)
Pasărea în lesă (Editura BrumaR, 2013, colecţia „Poeţi români contemporani”)
Lina (Editura BrumaR, 2018, colecţia „Poeţi români contemporani”)
De limpezit inima (însemnări, Editura BrumaR, 2020)
Copyright © 2021 Liliana Rus (Liliana Elena Rus)
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.
Postări
Leave a Comment