ELLA IAKAB - ÎNGER FĂRĂ NIMB

 

Ella Iakab – Înger fără nimb (Editura Contraste Culturale, Giurgiu, 2020): Primul gând, legat de poezia Ellei Iakab, mă alungă în trecut, mă mustră şi mă înserează. Rareori am întâlnit atâta pasiune şi patimă pentru scris! Spiritul ei arde, aleargă şi doare... uneori, abia respiră şi, chiar dacă nu poate mistui apele, le face să fiarbă, le urcă în valuri de nestăvilit, ca apoi să le aşeze în vaduri limpezi, neliniştite şi reci. Rareori decantează, în stările ei amorfe, obiecte sau fi inţe întregi, forme distincte, năluci, oase pe care să închegi, repere ori imagini statice. Alteori, aduce şi hrăneşte cuvinte care le bat pe celelalte... ceea ce trădează neîncredere, reproş, nesiguranţă, răni, furie, hârtii şi interioare în dezordine. Cu toate acestea, îndrăzneşte să ridice arme şi instrumente grele, ca un copil născut în tranşee, printre voci, temeri şi deflagraţii... Când este fericită, pare că-i lipseşte ceva... da, îi place pe front, adoră marile provocări şi ispite... s-a desprins să strige, să ardă, să rupă culori şi să-şi lege rănile cu dinţii... E fascinantă evoluţia Ellei, nerăbdarea şi bucuria cu care răsare în iarna lumii! Dincolo de nori, de piedici şi stângăcii, avem de a face cu puterea unei văpăi nocturne, care se vede încă mult... şi după răsăritul soarelui. (Prefața volumului semnată de Ioan Pop)

SÂNGEREZ CU AMINURI CE N-AJUNG ÎN TRECUT... 

Tu-mi descoşi de pe oase metastaze de mări
Închinând tot pământul în dezastre plăcute
Mi-ai lăsat în ecouri doar cimentul din scări
Ce ne-au dus către beznă, zâmbind prefăcute.

Mă închizi des în temniţe cu sfi nţi oedip
Operând cu-a mea umbră mirese-ntristate
Catedrale sub plânset se transformă-n nisip
Arzând diplomatic fericirea-n păcate.

M-ai legat astă-noapte de frig şi mă urlă
Din colţul demenţei avortoni de lumină...
Văd brusc răsăritul se preschimbă-n şopârlă
Clocindu-mi speranţă din rugina creştină.

Te arăţi în sfârşit hologramă cu gheare!
Îmi zâmbeşti şi-ţi accept să mă sfâşii cu şoapte...
Modelezi prin amprente în mine teroare
Făcându-mă urlet pentru veşnica-ţi noapte.

Ba mai mult ai înfi pt în chemare o cange
Sângerez cu aminuri ce n-ajung în trecut...
Mi-ai vândut pe nimic veşnicia cu alge
Şi te lauzi cu Raiu-ţi din minciună crescut.

Când îţi tac te frământă cu nervi şi cu sânge
Dependenţa de-a-ţi fi pe vecie-ntre iele
M-au strigat spânzuraţii pădurii ce plânge...
C-ai uitat să mă ceri din placenta cu stele.

    ADEPTA 

   Eu sunt adepta morţilor visate că vor avea vreodată răsărit; adepta asfinţitului ce bate deasupra şi-ntru toţi ce m-au iubit. „Mă-ncreditez“ în oasele „spurcate“ de paşi ce duc mereu spre ce-au păţit aceia fără gropile săpate ce au murit şi DOR la nesfârşit... 

   Eu sunt adepta iernilor crăpate sub geana celui ce a aţipit, când nu erau tranşeele săpate şi nici curajul nu era un mit. Mă dovedesc doar ceruri deformate; eternuri pe o muchie de cuţit. Mă simt adepta celor aşteptate ce-au zis că vin şi nu au mai venit... 

   Eu sunt adepta celor dezbrăcate de puritaţi şi Sori necontenit când umbrele se dau că au dreptate şi nici un sfânt nu spune c-a greşit. Mă fac părtaşă zării de păcate sub care mulţi din fraţi s-au răstignit când fără rugi pe cord însăilate înspre un Iad mai sigur au păşit... 

   Eu sunt adepta mării-nvolburate când ţărmuri vii de ea s-au rătăcit; adepta de istorii-nsângerate din lutul ţării mele ne-nvechit. Mă-nvinuiesc de paturi separate; de vorbe pentru toţi ce mi-au lipsit... Eu sunt adepta vinii împăcate că azi nu-i nimeni încă pedepsit. 

   Eu sunt adepta dragostei purtate pe aripi albe pân-au înnegrit; adepta promisiunii întâmplate când timpu-ntâia oară m-a minţit... M-adăpostesc sub vreascuri înşirate pe mapamondul celui oropsit. Ridic din vreascuri palme, nu palate, citeşte-n ele, om... fi i ocrotit!

PRIMA MOARTE NU MĂ SPERIE
ŞI NICI CELELALTE ŞAPTE...

Alpi bastarzi şi mări păgâne mi-ai lăsat a-mi fi icoane
Şi-ai exorcizat toţi caii adăpaţi din curcubeu...
Ne atârnă în chemare kilograme de piroane
Ce-ncălzite în reproşuri... îl străpung pe Dumnezeu.

Continente sclave-şi poartă monologurile-n drame
De când vântul destrămării ne respiră ca damnaţi.
Mi-ai creat în pori savane şi-amintirile sunt lame
Ce-şi hrănesc eul sălbatic cu doi ochi înlăcrimaţi...

Prind copacii resemnării noi curajuri s-aduleze
În minciuni întreaga fl otă de iubiri fără de Rai...
Simt că-n umbra fericirii ne-am născut ca antiteze
Şi nici timpul nu te-ndeamnă lângă mine să mai stai.

Vise bete-mi cad pe tâmple şi-ai mei fl uturi nu m-ascultă
Vor să-mi perforeze cordul plin de viermi interstelari...
Mi-ai dus rugile în plânset şi tăcerea în insultă
Să scoţi radicalul vremii ce-are ţipete-n molari.

Mi-ai secat din dor oceane şi-un cutremur îmi explică
Cum întreaga existenta se va-ntoarce într-un punct
Ştii că jalnica uitare nu ne curăţă de frică
Cum şi limita de viaţă a fost germenul din fruct.

Din temeinica-abnegare a sublimului din fapte
Ne vom biciui Isuşii cu nevrednice tristeţi...
Prima moarte nu mă sperie şi nici celelalte şapte...
Fiindcă ştiu că-a ta iubire este Duhul unei vieţi.

BOGDAPROSTE PENTRU HAOS 

Bogdaproste pentru veacul când îmi răzvrăteşti lumina
Coborându-mă-ntr-un zbucium unde Zeii se îmbată
Cum fac îngerii în birturi când fl atându-se cu vina
Concurează al lor sufl et cu eterna Mare Moartă...

Bogdaproste pentru zorii înfrăţiţi cu-nsingurarea
Când mă-ncearcă încă-o umbră a credinţelor din bule...
Dacă gratie mi-e corpul oare viaţa-i închisoarea
Unde lanţurile Morţii sunt comploturi de rotule?

Bogdaproste pentru aripi decorate de amurguri
Când marfarele transportă purităţi din trupuri sfinte...
Împânzit e mapamondul cerului de false ruguri
Când metafora iubirii se contemplă din morminte.

Bogdaproste pentru Hramul fericirilor saline
Şi-al născării de sevraje adulate de-nnoptare...
Când în piept deşărtăciunea este murmur de feline
Îmi jonglează nesfi nţenia dusă-n ringuri solitare.

Bogdaproste pentru crima învechitelor speranţe
Chiar sub pleoapele Divine răstignite pe talazuri...
Condamnaţii la cutremur pârjoliţi de aroganţe
Îşi slăvesc nefericirea numărând Luminii franjuri...

Bogdaproste pentru Duhul amorţit în copilandre
Ce-a permis ca premature realităţi să le compună
Efemerele refugii în destin de salamandre
Consfinţindu-şi evadarea... la un prânz cu mătrăgună.

Paşii grei urmând cortegiul funerarei providenţe
Au înnobilat ţărâna ce exclamă neputinţa
De-a exclude din sticluţe ale dramelor esenţe
Care parcă veşniciei i-au semnat deja sentinţa...

Şi se-mbracă-n Sfântul Haos al tăcerii ca o pradă
Proiectându-şi viziunea peste sufl ete perdante...
Bogdaproste pentru iarna când cortinele-or să cadă
Şi din crăpătura rănii... se vor scurge diamante.

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Ella Iakab

Copyright © 2020 Ella Iakab (Ella Margareta Valentina Iakab)
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.