BORIS MARIAN MEHR - PLOUĂ ÎN INIMA MEA

 

Totul se repetă sau nu se repetă,
Primim rapeluri în răpăieli,
Cad ciuruite statuile-antice,
Nu avem parte de răfuieli,
Noi suntem astfel statui statutare,
Prime poeme, primii copii,
Nu se repetă copiii, se nalță.
Eu, adunat, nu auzii.
Încă un pas, ne renegăm.
Premii se scurg, Național, Buchner,
Un Gallimard, un Birmingham,
Ochii, oglinzile, astăzi se cern.
Or să ne fure în codrii de somn,
Dormi, frumoaso din Babilon.
Fără contraste, norii – părinți,
Ne tot alunecă înspre Vostok,
Suntem copiii ce nu-i alinți,
Ne biruiește ritmul de rock.
Dragostea veche rămâne pe veci,
n-o vom goni, prietene Will,
femeie oglindă, știi să petreci,
fă-l pe moșneag să fie viril.
Nu e o lacrimă de peste zi,
E un șuvoi de sânge ascuns,
Cine inventă cuvântul iubi?
Iar nepătrunsul devine pătruns.
Cine învinse, cine-a murit?
Cel ce pe sine se uită-n subsol,
Viața e sus, un pre-răsărit,
Viața-femeia e soarele gol.
Ea se rostește, ea spune da,
Ea te respinge de nu-i ești pe plac,
Tu te prefaci că ești Montserrat,
Mersul se face înfrânt ca un rac.
Totu-i ceva, altcineva, dar undeva plâng don-juani,
Cântă, fătucă, un blues de alean,
Dărui cuiva un puf cald-bălan.
Altfel natura e moartă - tablou,
Altfel ne ducem cu toți în cavou.

Când cineva produce rime și ritmuri, el nu este poet, ci versificator. Când poezia conține numai adevăruri irefutabile, fraze grele de înțeles, aforistice, nici ea nu este poezie, deci capra și varza trebuie împăcate. Astfel au scris Homer, Shakespeare și Păunescu Adrian. Poate și Ion Cocora. FRATELE MEU NU MĂ AUDE, STRĂINUL DA. Este un început de poem sau de roman. Am ajuns la Obregia după ce am trecut pe la Muncipal (cum zic pacienții), după un test cu 29 nifedipine. UN fleac. Noaptea infirmierii, asistenții dormeau pe rupte. A venit un rănit plin de sânge, se pare înjunghiat, a sosit și procurorul, a încercat să afle cine a fost făptașul, rănitul a născocit o prostie că l-a lovit o mașină. Procurorul a plecat, spus că este obosit, va reveni. Eu, dimineața, mi-am luat stîlpul de perfuzie m-a strecurat prin masa salariaților veniți la spital, am ajuns la WC, m-am descurcat. Rănitul dormea dus, cine știe ce răni avea. Eu am fost trimis la Obregia, știți Dvs, care și de ce. Intrarea se face dificil, forme, paznici, ca la pușcărie, dar după o zi, două, am observat că la poarta din spate era deschisă permanent, fără paznic, așa că am putut vizita piața Berceni doi. Dimineața și seara primeam tablete care mă năuceau, nu aveam chef de masă, oricum, slabă mâncare. Personalul se îngrășa pe seama noastră probabil, erau voinici toți unul și unul. Prin salonul nostru bântuia un hoț care te și anunța că face control la sertare, dorea țigări, ciocolată, ceva șuncă, altceva nimic, nici cîrți de joc, nici de citit, era vesel și spunea că el va ieși primul. O spunea de circa șase luni, știau ceilalți. La etajul superior erau fete care strigau ca sopranele, unele amenințau că se aruncă, niciuna nu s-a avântat, deși ferestrele nu erau deloc prevăzute cu piedici. O asistentă a venit să-mi facă o perfuzie, acul i-a căzut pe jos, eu am întrebat dacă nu schimbă acul, nu avea, iar aul nu căzuse cu vîrful, credea ea. Perfuziile se fac în venă. M-am rugat să scap fără necazuri. Într-o zi a venit fostul șef al secției, au sărit fetele pe el, parcă era soțul tuturor. Am ascultat multe povestiri, majoritatea legate de venituri, concedii, unii stăteau să-și facă vechimea în spital. Doctorița de etaj era foarte amabilă, seara era pustiu, asistenții dispăreau, puteai să te mai încerci în luptă cu conservarea speciei. Tabletele mă aduceau în stare de idiotism, am început să le arunc pe șest. Dar noaptea nu mai dormeam. UN văr a venit la mine să mă roage să-i dau cheia de la apartament, avea o feblețe, soția mea era în provincie, dar nu i-am dat cheia. De atunci nu a mai vorbit cu mine, de 40 de ani. El are acum 70. În rest era liniște… ca în Paradis. Mai ieșea câte unul, fost ofițer, cu grade mari, cu medalii roșii, albe, verzi, albastre, bătea pasul de front la miezul nopții, striga să iasă javrele ordinare, altul se lăuda că iese cu copiii la plimbare, cărând niște bețe cu el, dar despre acești eroi născuți din Tolstoi, Dostoievski, Cehov voi reveni curând.

Când Ahasver avea o barbă mai lungă decât drumul la Vaslui,
Se îndrăgosti de Esther, o fecioară ce i-a adus destule hu-hu-hui.
Avea un trup precum o floare, ea și-a iubit alesul, rege pers,
În dragoste nimic nu e cum trebe, ba este mai mereu invers.

Acum ce să spun, ne place să grațiem,
Frumos este să mori frumos, dar nu e țel,
Mai trăiești oleacă, mai scrii o strofă pentru nix,
Îl mai citești pe Fundoianu, pe toți poeții veacului trecut,
Să fii oniric nu e rău, încerc să trec prin vise fără teamă,
acceptanță, este un mod de viață,
Poate singurul, să ne iubim dușmanii,
Adică frica, șobolanii, manevrele mizere,
Acceptă, acceptă, acceptă, kleiner Mann,
Was tun? Ai intrat în război, acceptă,
Ai pierdut războiul, acceptă,
Ești un vițel frumos, acceptă,
Poezia ste pentru miei,
Oamenii nu mai citesc, ââââ,
doar rumegă bani falsi, ca la Balș,
tracii scriau versuri în draci,
niște prelipceni scorțoși, stoic și el ,
ca și stoici, bârsilă se ține de burse,
gârbe și curbe mari, capșe de la Capșa,
văcăreștii cu grădina și tulpina, ghiu și ghiulul,
fratele meu, iubita romlit face o juma de veac,
bravos, națiune, strigă nicolae întâiul,
vârful de lance al generației cincizeci mi-a intrat undeva,
gonflabilul alex a intrat în subteranele eminesciene,
caută duhul acestuia, nu este acolo,
und poate duce o atingere? Uneori la trebunal,
lasă fundul, ocupă-te de fonduri,
cocorii storși de vlagă îngână cântecul învierii,
eludând spasmele creierului mă aplec și dăruiesc iubitei
tot ce îmi aparține, adică nimic,
tu știi să zbori, măi mormoloc cu cioc?
Fructele devin incandescente, voi ce știți?
Rețeta succesului și abcesului este publicată
De președintele tanzaniei literare,
Dar cine este nemoianu? E mare, a fost,
RIP, monarhismul și monahismul sunt pe hârtie de lux,
Ați văzut cobră să picteze fără a ucide?
Blestemul lui Don Juan ne urmărește,
unii îl confundă cu Don Quijote, nu-i bai,
sunt din același raion, comandorul scuipă într-o parte,
ia amendă doi cenți, hadrian al lui nelu e poet, e clar,
dar eu pe patapici îl admir, așa cum e el, istoric lucid,
placid, plouă în inima mea de zahăr.

Citește aici mai multe poezii semnate Boris Marian Mehr
Blog personal: Boris Marian - Mehridiane: poezie, proză, articole, eseuri

Copyright © 2020 Boris Marian Mehr
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.