DANIELA GÎFU - ANOTIMPURI TANTRICE

Daniela Gîfu – Anotimpuri tantrice (Editura Detectiv Literar, 2020): Daniela Gîfu vine spre poezie din viața reală. Dar nu vine ca un pictor, deși trece prin culorile tuturor anotimpurilor, ci ca un grafician. Desenează sentimente și stări cu linii clare. Se desenează pe ea însăși, îndrăgostita, în alb-negru, pentru a se putea înfățișa cititorului în culori! De aceea și este credibilă primăvara, prin a cărei ușă larg deschisă ne invită să intrăm în carte. Nu oricând, ci la ceasul proaspăt al dimineții, când roua se pune pe cântat, iar dorința respiră prudent, ca o «lăcrămioară însingurată». Poeta așteaptă înăuntru în cămașă de in «îngălbenită de ani, brodată în vers de lume». Capeți dintr-odată curaj și mergi mai departe, răspunzând invitației de a o elibera de «încolțirea gândirii». (…) «Nu credeam», spune, în plină iarnă poetică, autoarea, luminată de gândul lui Eminescu, «să învăț a înțelege libertatea./ [...] Nu credeam să învăș a înțelege tăcerea!» De aceea și sunt tantrice, anotimpurile din noua sa carte de poezie. De-a lungul lor, Daniela Gîfu învață, fără să creadă asta la început, o groază de lucruri despre profunzimea sufletului său, deslușind, pentru a o face mai enigmatică, parcă, dragostea. Pe a cărei scară urcă, suferind, spre sine însăși și spre lume. (extrase din prefața volumului - Anotimpurile dragostei – semnată de scriitorul Ştefan Mitroi)

Magia clipei

În verdele clipei,

dansul trăirilor adună anotimpurile

ca într-un mănunchi de lăcrămioare.

În magia tonurilor de alb

refrenul zorește logodna.

Tinerețea mea

se îndepărtează de răsăritul

ce parcă voit se ascunde.

Te ferești să închizi acordurile.

Rămâne un vers

scris cu o nuanță străvezie

în pagina destinului

peste care coboară aducerile aminte.

În cele din urmă,

consimt eliberarea neliniștii.

Spre Lumină

Îngerii în ceruri au ridicat un altar

să unească sufletele

ce ne numără strădaniile.

Multă risipă la început de veac

se răsfrânge-n zarve zdrențe terfelite.

Cât cuprins de raze,

se întrezare o încununare netălmăcită.

E vremea recoltării...

roadelor existenței noastre.

Căutăm... în inimi și suflete.

Nimic vizibil, nimic tangibil.

Și, totuși, există Lumină...

Pendulare

Sunt îmbrăcată-n ură

ca un tablou dosit,

lipsit de preț.

Sub semnu’ îndoielii,

continui să exist, făcând riduri.

Îmi urzic pielea frunții.

Simt cum se prelinge

respirarea mătăsoasă.

Îmi tulbură somnul

pe la încheieturi,

imobilizându-mi înnoptarea.

Pe pat, se așterne lumina de cuarț.

Singurătatea,

vorbind într-o limbă necunoscută,

pândește stafidită.

Zorii își fac loc

pe o coamă de deal,

îmbrăcată-n iubire

în formă de cruce.

 

 

 

 

 

Ultima lacrimă

Rămas bun, iubite!

Număr pașii care se îndepărtează

și mă cuprinde o stranie eliberare.

Mi-am sorbit în destăinuirea din trecut

ultima lacrimă devenită răspuns,

cu miros de fân uscat proaspăt

ce-mi lăsase în fugă

epilogul unei iubiri săgetate cu neșansă.

Eu rămân aici,

o plăcere într-o altă vară plecată

să respire parfumul altor flori.

Adun trăiri într-o toamnă suspinândă.

Tu pleci acolo,

unde nu sunt reguli,

doar cuvinte dănțuinde,

prelingându-se în ritmul clepsidrei

cu un singur manevrator.

Singurătate

În timp ce-mi scrii de dorul purtat,

dup-un ucis moment de fericire,

urmele nopților exaltate

se șterg,

cerând o nouă licărire.

Naivă trebuie să fi fost,

surprinsă de chipul tău bălai

încremenit într-un cristal albastru,

când doborâtă

de povara singurătății,

mi-am pus masca plăcerii

să rânjească.

Îmbătrânim încet

Îmbătrânim încet,

mână în mână,

ca o rochie de mireasă

mâncată de molii...

De atâta naftalină

dosită-n garderobă,

ni s-au înmuiat nările

în trupurile noastre aduse de spate.

Îmbătrânim încet,

vorbă în vorbă,

ca frica de Judecata de Apoi.

Suntem din ce în ce mai singuri

și ne îngropăm visele

năuciți de veșnicia uitării.

Îmbătrânim încet,

gând în gând,

ca o îmbrățișare înmuiată

de vânturi întomnate-n regrete...

E inutil să cerem iertăciune.

Pline de colb

Cu brațul sprijinit de amintiri,

năpădește peste mine

timpul colbăit de plecarea ta.

Trufașă nostalgie,

o ireversibilă întoarcere

cândva rătăcită printre metafore.

Îndeajuns am căutat răspunsuri

ca să pricep nestatornicia vremii.

Rămân o purtătoare de condei

pe o bucată de hârtie, cuprinsă

de-o senină acceptare a destinului.

 

Citește aici: Daniela Gîfu - Femeia de cristal

Copyright © 2020 Daniela Gîfu

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.