VALENTINA MIROIU - SPERANȚĂ SINUCIGAȘĂ

Valentina Miroiu – Speranță sinucugașă (2019): Invadată, dar nu învinsă de incertitudinile pe care viața i le așterne în față, Valentina Miroiu compune poeme în registru mistic, deși, potrivit vârstei, acest lucru ar părea, cel puțin la o primă vedere, impropriu. Întrebările pe care tânăra poetă (abia ieșită din adolescență) și le pune, și la care, de cele mai multe ori pare a nu găsi răspuns sau măcar un răspuns convenabil, se construiesc unele pe altele într-o alcătuire arhitectonică bine conturată, plăcută ochiului. (...) Poemele Valentinei adunate în acestă carte, nu fac decât să ilustreze cu aplomb zbaterea sa interioară, când mistuită de problemele existențiale în care se pierde și se regăsește continuu, când halucinată și extenuată de o iubire neâmplinită, alteori temătoare în fața unei unei noi provocări sentimentale la care, aparent paradoxal, se înhamă sârguincioasă, ignorând riscurile inerente unei asemenea „corvoade”. Una peste alta, Valentina Miroiu ne dezvăluie nonșalantă feminitatea ei încă nedospită și se dezvăluie pe sinecu curajul hrănit de inconștiența vârstei, dar și de talentul cu care a fost înzestrată la naștere, semn al unei cariere scriitoricești pe care eu, martor al devenirii sale poetice, îl găsesc mai mult decât promițător. (extrase din recenzia Între speranța sinucigașă și întrebările dătătoare de viață semnată de poetul Eduard Zalle)

Speranță sinucigașă

Speranța s-a spânzurat într-un nod ambiguu.

Nu-ți mai rămâne decât să-mi atârni de gene tot ce visezi,

șoptindu-mi ceva de neînțeles la ureche.

Strigătul tău nu mai poate fi auzit de nimeni

și găsirea drumului către casă a devenit imposibilă.

Doar o scriitoare

Sărmana, e doar o scriitoare.

N-o să știe să te iubească altfel,

decât bolnav ș-o să te scrie până o să rămână pustiită.

O să verse lacrimi sub formă de sintagme

și n-o să înțeleagă nimeni de ce are atât de multe

și, totuși, e atât de fericită!

O să te sece de amintiri, că-i plac poveștile.

O să facă din tine un roman, un poem sau o tragedie

și poate doar așa o să înțelegi de ce iubirea ei

este cel mai frumos blestem cu care ai fost binecuvântat.

Dar, poate c-o să fii obosit să o tot vezi cu țigara într-o mână

și cu un pix în cealaltă,

ușor amețită de atâta vin și viață

sau istovită să-și scrie moartea pe atâtea foi

pe care tot ea o să le ardă în cele din urmă.

Cu indexul subțire, funebru despicat,

caută cratima pe care n-ar fi putut să o fi uitat.

Îi trebuia doar un cuvânt al tău,

unul singur, dezbrăcat, pe care să-l crească înzecit, nevătămat.

Te iubea cu tot cu semnele de punctuație.

Păpușa de porțelan

Cuvinte ușoare se preling printre ramuri înzăpezite

Din scrum și cenușă a renăscut o păpușă.

O păpușă de porțelan cu sufletul zgâlțâit,

se înalță pe culmile cerului vinețiu,

se lasă purtată de boare și vânt,

te caută mereu prin etern.

Emoțiile o învăluie într-o  cămașă de forță.

Durere de oase, tremurânde, docile, înfrigurate.

Aruncă-mi în brațe părerile de rău,

taie cu atenție tivul inegal al visului ideal,

dar lasă-mă să trăiesc așa cum simt.

Meduze amare

Se întâmplă uneori să ne întâlnim tăcerile în taverne stradale

Să depozităm meduze amare în buzunare,

Să brodăm povești nemuritoare

Între asfințit și răsărit de soare.

Atunci când surâsul tău naște aurore boreale

În sufletul păsării călătoare…

Torn whiskey în pahare

Îmi șoptește la ureche

Ți-am mai spus vreodată

că tulburi mările cu oscilația ta

cutremurătoare?

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Andreea Valentina Miroiu

Copyright © 2019 Andreea Valentina Miroiu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.