NICOLETA CRĂETE - FEMEIA CU TRUPUL DE CEARĂ

Nicoleta Crăete - Femeia cu trupul de ceară (editura Grinta, Cluj-Napoca, 2019): Volumul a apărut în colecția Poezia 9, colecție publicată în colaborare cu Direcția 9 și coordonată de Adrian Suciu, ca urmare a premiului obținut de autoare la secțiunea Manuscris a Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației, ediția 2018. Coperta: Vladimir Negoiță: coperta IV: lucrare de Cătălin Muntean.

„S-a lăsat mult așteptată, această coborâre în văzul lumii, din turn, de prințesă neconvențională. Nu din frica de lume, ci intrigată fiind de atâtea muchii nejustificate ce pândesc în colțurile pe unde putea să fie rotund. Bănuiam eu pe undeva, după aburii sau norii ce erau prin preajmă, că ar fi vorba despre o descindere specială. Și trebuie procedat cu grijă, pentru că e „femeia cu trupul de ceară”, care nefiind, ar fi și culmea, Nicoleta Crăete, ci o  reproducere a ei într-un exercițiu de recunoaștere prin lume, unde evident că se produc coliziuni cât poate cuprinde partea afișată a respectivei lumi. (…) Astfel, un sejur remarcabil într-o carte care mă miră că stă locului și nu umblă cu devenirea pe la șuete de spirite de cărți, petrecut la cote apocaliptice cu o poetă care nu seamănă nici ea cu ea decât ea cu un mister, darmite cu altcineva. Luați spre citire!” (Daniel Marian - Nicoleta Crăete, Artizana paradoxurilor)

eu nu sunt aici

nu sunt eu întinsă pe masa asta lungă și albă

nu ies copaci din trupul meu

din care să crească o pădure întreagă apoi

în care să mă pierd

nu i-am chemat eu pe toți acești oameni la masă

și nu înțeleg

eu nu am mai deschis ușa de zile întregi

am acoperit toate oglinzile din casă cu mâna

și mi-am lipit pe frunte o carte

care să mă împiedice să cad

poem luminat

frica s-a așezat la baza lumii să se odihnească un pic

deasupra niște furnici îi spărgeau semințe în cap

una două

șapte nouă

dar uite cum din urechea dreaptă răsări o religie

cu picioare prelungi

o adorau și adoratorii de mijloc

o adorau și adoratorii de stânga

că până și cei adorați o adorau

și ar fi fost prea multă armonie în lume

de n-ar fi fost

dar iată cum în urechea stângă furia creștea din stări limitrofe

războaie șuvoaie

le adorau și adoratorii de dreapta

și până ți cei adorați le adorau

tu doar să-mi ții lumânarea să scriu

vis răsturnat

iubirea e un eșafod pe care dormim

iar somnul nostru are ferestre cu vedere spre păsări

nu-ți face leagăn din părul femeii îndoite cu apă

o pasăre și-a făcut cuib în el

ca să moară

o vei planta a doua zi

și vei ști

că nu știi nimic din ce știi

când cu mâinile oarbe pe trupuri citești

nu mai rămâne decât să legi copacii cu fața în jos

să se oglindească pământul în ei când te cheamă

cu nume străin

sfinți în iarbă

adevărul trecea prin mulțime

cuminte și gol

dar mâinile atât de negre de albe

dar mâinile atât de mari sau de mici

ai fi zis că poartă vălul pe ochi

și ei au strigat

un război

în mintea nebunilor

și ei au strigat

umbrelor

ce au dat începutul

altui chip

îmbrăcat în armele sale

și ei au strigat

la limpezitul împrejurului

punerea pe dinainte a trupului

pe când tăcerea se lăsa

peste poate

  

arătările zilei

adevăr vă spun vouă

de aici

din lumina asta oarbă și deasă

care a desfăcut vocea de trup

iar trupul mi l-a desfăcut parte

de parte

căci mă voi ridica

și nu va fi întristare în vocea mea

numai zâmbet și moarte

adevăr

din rânjetul sticlos al lupilor

unde m-am așternut să dorm

căci mă voi ridica

parte cu parte

și nu va fi întristare în umbletul meu

numai zâmbet și moarte

și soarele s-a prefăcut într-un soare mai mic

s-au trezit ei împărțiți

împrăștiați

într-o minusculadă

doi fugeau încolo

joi fugeau încoace

oameni suntem

cu gust de șoareci

și mergem în aceeași direcție

să ne judece deci laolaltă

zise el

pe tărgi de luptă

purtând împreună un soare

alcoolic și mic

să ne arate calea

și soarele s-a prefăcut într-un soare mai mic

de interes general

sunt victima perfectă devorez călăi

pe lacrima lor înghețată fac piruete

discrete cochete

cu rochia mea roșie din sârmă ghimpată

unde s-au prins cei câțiva pitici în rochie roz

care mai ieri îmi șoptiseră că

orice agresor este la bază o victimă

astfel încât

adevărul alunecă între noi mai ușor

decât o pastilă înaintea

confesiunii finale

 

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Nicoleta Crăete

Citește aici: Auziților mei, De-aceea, Lumină pentru o străină

Copyright © 2019 Nicoleta Crăete

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.