Maria Ieva – Poeme cu îngeri (editura Absolut, 2013): Poemele
Mariei Ieva, păstrând rigorile poeziei clasice sunt doldora de muguri de
lumină, cuvântul e ciuruit de dor, visul e năvalnic, drumul e prăfuit de ani,
casa – cu miros de tei, luminile dansează în prag de seară iar Dumnezeu este
„calea noastră spre iubire” (Învață-mă). Ele sunt eufonice în cel mai înalt
grad, au un ritm interior susținut de rima îmbrățișată. (...) Belșug de
metafore, personificări, epitete, sintagme inedite, o gamă întreagă de mijloace
de expresie folosite cu măiestrie, fac din cartea „Poeme cu îngeri” o treaptă
spre edificarea personală şi pentru bucuria spirituală a celui care răgește
răgazul de a o citi cu răbdare, înțelegere și bunăvoință. (extrase din recenzia „Candori de-o
clipă și de totdeauna” semnată de
criticul literar Cezarina Adamescu).
O vreme m-am rugat fără cuvinte,
Îmbrățișând tăcerea din morminte
Și ascultam povești zâmbind în tihnă
Când printre frunze îmi găseam odihnă.
Genunchii au uitat cum să se plece,
Trei mii de ani trecură și-ncă zece
Însângerați mi-au clocotit în vine,
Purtând speranța clipelor spre mâine.
Pe flori de leandru am lăsat iubirea,
Adeseori când mă pierdeam cu firea
Și ispășeam în zori păcatul Evei,
Durerea primăverii și a sevei.
Mă logodeam cu rugul și cu vântul,
Când învățăm să folosesc cuvântul;
Și-am sărutat pe Iuda-n pragul porții,
La trecătoarea vieții și a morții.
Învață-mă
Învață-mă, iubitul meu,
Învață-mă să fiu femeie,
Lumină către Dumnezeu
Și lacrimă sub curcubeie!
Învață-mă să mă dezbrac
De al tău dor în zorii zilei,
Când neștiute flori de mac
I-ai așternut pe sâni copilei.
Învață-mă să pot s-aleg,
Lumina visurilor noastre,
Când voi privi, făr' să-nțeleg,
Tăcerea zărilor albastre.
Învață-mă, iubitul meu,
Să mai visez la nemurire
Și să-nțeleg că Dumnezeu
E calea noastră spre iubire.
Învață-mă ce am știut
În seri târzii cu lună plină;
Redeșteptând alt început,
Alungă-mi dorul de lumină!
Rămâi
cu mine!
Rămâi cu mine, dragul meu,
E noaptea noastră fără timp!
Să-mbrățișăm, doar tu și eu,
Un început de anotimp.
Rămâi cu mine, vis de dor!
O, de-aș putea să îți ating
Sărutul buzelor ușor
Și lacrimile care plâng!
Un început de anotimp
Îmbrățișăm doar tu și eu -
E noaptea noastră fără timp.
Rămâi cu mine, dragul meu!
Îți amintești?
Îți amintești? Am fost a ta
De când pământul a fost sterp
Și viața nu a fost a mea,
Iar punctul nu a fost un cerc.
Îmi amintesc cum ne-am iubit
Când steaua nu a fost o stea
Și apele au cotropit
O lume ce ne cunoștea.
Și-mi amintesc cum ochii tăi
Mă mângâiau pe sâni duios,
Descoperind și munți și văi
Sub petecul de pânză ros.
Îți amintești? Mă răscoleai
Până-n adâncul neștiut
Și ochii mei spuneau: „Mai stai
Să ne scăldăm în timpul mut!”
Să-ți amintesc, iar, dragul meu,
Cum lacrimile mi le-ai șters,
Când ai știut că-mi este greu
Să-ți las iubirea într-un vers?
Dar punctul nu a fost un cerc
Și viața nu a fost a mea,
A fost pământul trist și sterp,
Iar eu credeam că sunt a ta.
Sub
lespezi de timp
Prin frunzele toamnei, sub lespezi de
timp,
Cu vara de mână desculță cobor,
Prin lanuri de vise mă-ntorc în netimp,
Lăsându-mi iubirea să-nvețe alt zbor.
Și gândul adoarme când doru-l dezleg,
Pe valuri de ceață privesc cum pășește,
Iar stropul de rouă învăț să-l culeg,
Să-l mângâi, să-l legăn sub pleoapa ce-l
crește.
Te-aștept și tresar, n-am chip și n-am
nume,
În freamătul umbrei învăț să mă joc,
Mă-nalț între vise, cobor peste lume
Și-n clipele albe rămân la mijloc.
Mângâi tăcerea când știu că te doare
Și-n brațele toamnei cuvântul ți-l las;
Obrazul mi-l culc pe-o rază de soare,
Ecoul iubirii - un ultim popas.
Lăsându-mi iubirea să-nvețe alt zbor,
Prin lanuri de vise mă-ntorc în netimp,
Cu vara de mână desculță cobor,
Prin frunzele toamnei, sub lespezi de
timp.
Să nu
mă cerți!
Să nu mă cerți, iubitule, că plâng!
Mi-au înflorit caișii pe retină
Și lacrimile strânse-n pumnul stâng
Bătătoresc cărarea spre lumină.
În buzunarul de la piept mi-ai pus
Grădina timpului cu merii-n floare
Și visurilor stinse în apus
Le-ai dăruit o clipă de candoare.
Să nu mă cerți, iubitule, când tac!
Am răstignit tăcerea pe oglindă
Și din blestemul florilor de mac
Nestăvilite doruri stau la pândă.
Cuvântul
iubirii
Frumoasa mea toamnă cu rozele triste,
Azi vântul mă cheamă tăcut pe poteci
Și norii de ceață din lacrimi celeste,
Îmi poartă iubirea în drumul spre veci.
Pe frunte port bruma durerilor tale,
Cununa tăcerii din floarea de spin,
Fantasme pierdute în lumi ancestrale;
Și-n ruga șoptită - un ultim suspin.
Frumoasa mea toamnă cu crengile goale,
Cu nopți aromate de doruri și vis,
Îți las o poveste pe albe petale -
Cuvântul iubirii cu lacrimă scris.
Flori
de tei
În boarea vântului tăcut,
Se pierd petalele din flori,
Spre locu-n care am cerut,
Iubirea de atâtea ori...
În pieptul meu se nasc și mor
Înmuguriri din flori de tei
Și cresc petale care dor,
Pe ochii mei, pe ochii mei.
Mă înfioară glasul serii
Și floarea albă de măslin
Și ochii plâng de dorul verii
Când vântul iar adie lin.
În adăpost din flori de tei
Îți las, iubite, sărutarea,
Acolo unde ochii mei
Mai cată-n zare alinarea!
O pată de culoare
De-o fi să îți mai bat în poartă
Tu poți să te prefaci că nu mă știi
Și-am să mă-nchin de dragul tău la
soartă
Cum se închină bruma peste vii.
Să nu mă-ntrebi dacă mă doare,
Sub lespezi de tăcere am să-ți las
Și jumătatea mea de soare,
Și plânsul vieții mele fără glas.
Voi scrie-o singură scrisoare
Și-n nopțile în care-am să te strig,
Voi desena o pată de culoare
Pe stelele ce le-ai lăsat în frig.
Iar când din rana primăverii
Vor țese arțarii alba salbă
Și între clipele tăcerii
Au înflorit trei flori de nalbă,
Am să mă-nchin de dragul tău la soartă,
Cum se închină fluturii în vii
Și dac-o fi să îți mai bat în poartă,
Tu poți să te prefaci că nu mă știi?
Mai multe poezii
și profilul autoarei aici: Maria Ieva
Poezii din volumele: Spre omul din vis, Pe urma unei stele, Ecoul zborului, Diminețile sfinților, Statui de viață
Copyright © 2018 Maria Ieva
Utilizarea integrală sau parțială a
articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.