DIANA SAVA DARANUȚA

Eu am lăsat cărărilor zălog

Eu am lăsat cărărilor zălog

Sentința urmelor, ca mâine să mă-ntorc.

Căci, dacă mă încumet să revin,

Voi trece iar cu talpa peste spin.

Pe drumul greu, pierdut în orizont,

Din nou voi rupe linia de front,

Călca-voi peste șarpe Vasilisc,

Și-l voi zidi pe veci în obelisc.

De-o cale mai ușoară nici nu știu,

Mi-e sufletul devreme sau târziu...?

Nu pot schimba destinul ce mi-i scris,

Călătorind prin Iad și Paradis.

Credința mă tot ține ca un fir,

Legat de viața cea de musafir.

Și plec, și vin, și iarăși mă întorc,

Și mor din nou pe vechiul eșafod.

De-aceea am lăsat în labirint

Amprente-n piatră, semne ce nu mint.

Și-atunci, de-oi rătăci prin nefiresc,

Lumina zilei eu voi ști să o găsesc...

Deci, am lăsat cărărilor zălog

Sentința urmelor, ca mâine să mă-ntorc.

În lupta veșnică ce pare un delir,

Pentru un Rai ce strigă din Psaltiri.

Pomul vieții

Rădăcinile mele ascunse-n pământ

Își tot cheamă străbunii cu lacrimi de ploi,

În celule adună și soare și vânt

Și îi strigă cu seva din lumi de apoi …

Ca săgețile trec printre valuri de lut,

Tulburând și nisipul, și piatra și varul.

Cuvioase chemări se prefac în sărut,

Mângâind amintiri ce vor trece hotarul.

Oseminte cu mir încă plâng, încă dor

Și trimit de prin ceruri răvașe în salbe,

Ce-ajung primăvară cu glas de cocori

Și plâng pe la tâmple cu florile dalbe.

Între cer și pământ, din adânc fremătând,

Tot cu brațe întinse spre sființii din nori,

Mă întreb ce am fost, ce voi fi și ce sunt

Când mă strigă urmașii din vene în zori.

Un trecut cu prezent, care vrea viitor,

Îmi agită ființa prin ramuri vibrând,

Dacă eu n-am uitat și mă macin de dor,

Poate cei ce vor fi vor păstra legământ!

Ca tulpina ce leagă urmași de străbuni,

Ca un miez ce sfidează scadența î ntimp

Trec prin mine cărări, care duc înspre lumi

Ce n-au vârstă, nici moarte și nici anotimp…

Cât sunt ei, sunt și eu, rădăcină și ram,

Căutând prin destin un râvnit Paradis…

Veșnicia e-atunci, când există un neam

Și când focul iubirii mereu e aprins!

„Din sămânță-am ieșit, tot sămânță voi da”,

Glăsuiește în suflet esența de Pom…

„Din pământ modelat, în pământ voi pleca”,

Plânge inima mea din esența de OM…

Azi o să îmbrac catrință

Azi o să îmbrac catrință și-o să pun pe mine-o ie.

Cochetând cu anotimpul, voi sfida o veșnicie...

Și din lada mea de zestre, plină ochi cu dor în floare,

Lungi șiraguri de poeme voi trimite-n lumea mare!

Și-oi porni pe o cărare, unde flori o să răsară

Când voi trece așa mândră pe un drum sfios de țară.

Și voi presăra prin câmpuri infinitul din mărgele,

Să-ncolțească și să crească lan frumos de gălbenele!

Nu mă mai întorc în urmă, decât să închid o poartă,

Ca să îngrădesc pelinul și să-i pun pe veci lăcată.

Voi cuprinde cerul, valea, cu o ploaie din privire

Și voi îngâna apusul cu glas dulce de psaltire...

Alte gânduri, alte drumuri desena-voi pe o hartă,

Alte toamne, alte visuri vor veni să mă petreacă...

Până dorul va aprinde foc și patimi pe hârtie,

Eu o să îmbrac catrință și-o să pun pe mine-o ie...

Copilăria

În rochiță de mătase cu buline colorate,

Alergam prin troscot verde, pe carările crăpate.

Si eram mai mult desculță, nu-mi păsa de n-am sandale,

Când stârneam pe drumuri colbul și căței din mahalale.

Cautam “colacul babei” pe sub gard și prin ogradă

Și rupeam susanu-n două ca să-l îndulcesc în grabă...

Da, smulgeam din toți copacii fructe verzi si poame acre,

Le-adunam pe toate-n poală... erau mare bunătate!

Scotoceam pe mal de râpă, căutam comori ascunse

Și crezându-mă o zână, ascundeam la sân broscuțe...

Nu scăpau de mângâiere nici pisică și nici câine,

I-aduceam pe toți acasă și-i hrăneam pe-ascuns cu pâine...

La bunica în grădină m-ascundeam prin păpușoi,

Rătăcindu-mă, adesea, nu găseam drumu-napoi.

Împleteam cosițe multe din mătăsuri de știuleți

Și-mi făceam păpuși frumoase, să mă laud la baieți...

De copacul cel de șorcov îmi plăcea să mă apropii,

Dar aveam un fel de frică, să nu dau de “calul popii”...

Fructele erau gustoase, rămâneau mereu pe dinți,

Mă uitam cu “ochi-n patru” să nu dau peste omizi…

Și eram așa de mândră cu cireșe la urechi,

Împleteam din flori coroane, fluturând din sfoare vechi!

Și când mă ruga bunica, îmi părea ceva normal,

Să alerg cu căldărușa… după balegă de cal…

Mai furam capșuni mustoase câte-o data… la vecini,

Că erau un pic mai coapte și mai bune la străini…

Și când mama mânioasă mă striga cu-atâta zor,

I-aduceam din scai buchete și credeam că-s dalbe flori…

Doamne, buni erau vărzarii cei cu vișină aleasă,

Ne-ntreceam la ploi de sâmburi cu amicii după casă.

Aveam urme de plăcinte de la gură la urechi,

Si purtam o pălărie dintr-o frunză de curechi…

Dar în rest eram cuminte, ajungeam în vârf de nuc,

Să cobor îmi era teamă, însă nu și să mă urc…

Cu umbrela și cu perna mă găsea în vie mama,

Când pitită pe sub tufe, îmi făceam căsuțe vara…

Mă-ntreceam ades cu vântul când să șuier mă-nvățam

Și din sâmburi de caise șuieracuri meșteream…

Îmi făceam tartine-alese din pâinică cu zăhar,

Și-așteptam să vină cioara să-i aduc un dinte-n dar…

Răscoleam prin poiețică, prin cuibare, după ouă

Și-mi sărea în cap cocoșul cu picioarele-amândouă!

Nu eram fricoasă fată, doar puțin, poate oleacă…

Și-alergam în râu de lacrimi la bunica, să mă scoată!

Am cântat și la chitară din vioara lui bunicu…

Și i-am pieptănat arcușul, să văd unde-i scârțâitul?!

Spuneam numai adevărul cu ochi negri de cărbuni

Și-ascundeam cu palma ceafa unde-i “groapa cu minciuni”.

Număram pe boltă stele ce dorințele veghează,

Când amurgul cel de basme licuricii luminează.

Chiriecii erau sfetnici ce cântau sub clar de lună

Și mă trimiteau acasă cu un marș de noapte bună…

Și treceam ca eroina pragul casei părintești

Unde mama, supărată, îmi da pilde din povești…

Și pe fonul de mustrare ca o muzica curată,

Eu făceam bulbuci din spumă în ligheanul cel cu apă…

Azi, mi-aduc aminte gustul răsăritului de vară

Și mărarul din plăcinte și pelinul cel de țără…

A plecat copilăria… și zâmbind s-a dus departe

În rochiță de mătase cu buline colorate…

Scurtă biografie

De la minus infinit,

Într-un haos fără moarte,

Dintr-o dragoste uitată --

M-am născut…

Era clipa prea fugară,

Era frunza fără viață

Și acum rămas-au toate –

Un trecut…

Diana Sava Daranuța: poetă, jurnalistă, producătoare TV din Republica Moldova... și pur și simplu OM.

Volume publicate:

În doi cu umbra (2002)

Dor de țară (2017)

În templul muzelor (2018)
101 poeme (2019)

Citește mai multe poezii aici: Diana Sava Daranuța - Sunt...

Copyright © 2018 Diana Sava Daranuța

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.