Palma întinsă
Spune-mi că acesta-i prezentul.
Palma întinsă
unde cade lumina confuză –
un ban de cât?
O monedă ițindu-se
sub jegul celor ce
au atins-o
(– și tu!).
Închide palma. E seară.
Aceeași lumină îngroșată încă
mai mult și
mai mult cu hoitul prezentului-fost
celui ce se lasă îndepărtat.
Copilăreștile perspective –
unghiuri voioase între dințișorii
duios clătinați.
Pumnii strânși:
Vine falnic viitorul,
Toate visele-și iau zborul, hei, hei, hei!
Degeaba.
Au ars hârtia.
Prospețimea s-a dus.
Au căzut în iarbă literele chircite.
Într-un sol nedomesticit
cărui poet îi (mai) arde
„să semene vânt / să culeagă furtună”?
Au ars poemele –
vântul s-a întețit o secundă
cât să modeleze norișorul de fum
cât să împrăștie cenușa păpădiilor.
Zadarnic.
Pune urechea. Ascultă.
Deasupra mării plouă cu pești
și nu-i îndeajuns.
Tot astfel nici nouă, însetatului suflet poetic.
În neascultarea lor mă încred
În felul acela îmi mișc gândurile
ele nu se lasă în voia niciunei ordonări
dau năvală de parcă
dintr-un borcan agitat
s-ar elibera
și-atunci nu și nu –
iar dacă-i așa
în neascultarea lor mă încred
în scrisul lor mă semnez: și-s „okapa” –
cai verzi pe tavan umbrele-și trec și dispar
asemenea firelor verzi
din țesătura măiastră –
un țol de lână e cerul
atârnă greu peste liniștea apelor
indescifrabilă netedă liniștea –
răcoroasă...
Am ajuns până aici
La capătul lumii
unde își colorează aripile
copilăria cea transparentă ca îngerul
copilăria ca apa limpede și sățioasă
fierbe un ceaun cu magiun.
Îmi trimit roiuri dulci visele
albine cu saci rupți din soare
voioase tristeți
smulse din inima pământie.
Am ajuns până-aici.
Sunt un ghem plin cu ace
un auz saturat
cu zumzet scânteietor...
Citește aici mai multe poezii din volumele: HaltaTerra și Paravis
Citește mai multe poezii aici: Monica Rohan și Ardere lină
Copyright © 2024 Monica Rohan
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.