Maria Ieva – poezii din volumul Statui de viață (Editura Absolut, București, 2021):
Rănile culorii
Chiar dacă-n ochii toamnei culoarea e rănită,
Peste obraz îi curge agheasma din zăpezi;
Ea a-nțeles că viața așa i-a fost sortită –
În drumul său spre iarnă nu vrea să o urmezi.
Pășește lin pe zare ca fluturii pe flori,
I se destramă voalul din aur și lumină,
Iar tu privești minunea și te cuprind fiori,
Când vezi cum veșnicia se plimbă prin grădină.
Se face frig în casă, e iarnă pe la geamuri,
Te-ndrăgostești de albul ce se preface-n gri,
Dar rănile culorii, ce s-au desprins din ramuri,
Îți picură din pleoape... De ce, nu vrei să știi.
Atinge-mă acum ca pe o evă,
Sărută-mă când vreau să te sărut,
Altfel rămânem îngeri de rezervă
Și vom uita ce astăzi ți-am cerut.
Oglinzile ce-mi sunt o colivie
Să le golesc de formă mă învață,
Iar de pe pleoape strânge apa vie;
Antarctica în mine prinde viață.
Și gândul, care umblă în derivă,
Să îl culegi din florile mirării,
C-am să-ți trimit prin fluturi o misivă,
Să ne uităm, azi, la răscrucea zării.
Iubește-mă așa, ca pe o evă;
Atinge-mă când vreau să te ating,
Că vom rămâne îngeri de rezervă
Și stelele în ape ni se sting.
Gândul din vânt
Dezbrăcat de ape, pe un drum de nori,
Vântul minții mele umblă după sori;
Călărind pe-o umbră ca un ombilic
A găsit prin semnul lui Nimic.
Îl despart de cale, el s-a supărat:
-Scotoceam enigme. Nu te-am invitat.
Văd atâtea clipe prinse cu cercei,
De copacul vieții. Dorm sub el pigmei.
L-am lăsat în semne, căutând sfios,
Și m-am dat, vezi bine, chiar din mine jos...
Cântec fără păsări
Urme pe sub turme, duc apași sub pași,
Sub arcada nopții hodinesc arcași,
Trag cu flori de sânge-n inimi tinerele,
Care fură raze de după perdele.
Clipocesc sub vetre zvonuri de strămoși,
Fulgii dau zăpezii ochii lor apoși,
Se opresc pe-un creștet luminat de sfânt
Care cerne fire de nărav în vânt.
Ceața prinde formă, forma prinde viață,
Flacăra țâșnește dintr-un cub de gheață;
Cântec fără păsări – răsturnate goluri –
Este ora zero, se împart noi roluri.
Urmele trecerii
Gândurile lunii au aprins comete,
Din arhiva nopții cad pe rând regrete,
Vin să stingă focul vânători de vise,
Rănile luminii încă nu-s prescrise.
Îngerul nu are foi în rețetar,
Nimfele vând leacuri cu un degetar,
Dar împarte visuri pentru toți la fel,
Mâna care scrie ultimul rondel.
La răscruci de gânduri, versuri repetate
Pe un cer de aur le-am văzut pictate,
C-am privit cum golul, răsturnat în ape,
Pe sub malul vremii încerca să sape.
Indicator
S-a grăbit o clipă să adune norii
Și-a deschis ferestre către nesfârșire;
Fulgerele scapă de sub pleoape zorii
Și sfințesc cărarea îngerului mire.
Fluturii albaștri se coboară-n pâlcuri,
Unul lângă altul parcă ar valsa
Și se-ntind spre zare – focuri din adâncuri –
Mâinile sculptate într-un fulg de nea.
Vâlvătaia crește, zările trosnesc,
Între două stele clipa-i suspendată,
Acul la busolă stau și îl privesc,
El arată calea Fiului spre Tată.
Exercițiu
Dezlipit de formă, mă întorc la tine
Cum se-ntoarce Fiul într-un strop de mir,
Firele din care mi-ai urzit destine
Dintr-un nor de abur cer să le deșir.
Am sfințit durerea așteptând să treacă,
Mi-au vorbit copacii, pietrele, cenușa;
Voci necunoscute – un ecou de toacă –
Deschideau în taină către ceruri ușa.
Raze argintate coborau din astre,
Agățând icoane de pereții zării,
Lacrimi de iubire deveneau albastre
Și urcau prin lujeri către miezul verii.
Am întins o mână să închid o rană,
Încercam să vindec viața fără vis,
Dar pe după zare mi-a zâmbit o ană
Și-am văzut în mine omul indecis...
Clopotul ce-adună viața netrăită
Primenea azurul încă somnoros,
Când o rază pură, dintr-un gând venită,
A întors grăbită nopțile pe dos.
O altă veșnicie
Aprinde felinarul și scrie o poveste,
Să umpli prin magie fântânile din cer,
În fulgerarea clipei un înger se ivește,
Ca prin noianul vremii să-ți fie mesager.
Pe masa ta de lucru stau florile de cală
Și pagini de tăcere foșnesc adesea-n gând,
Că-n cuibul dintre umbre când vântul se răscoală,
O lacrimă se-așază la capăt, pe un rând.
Cu mâinile iubirii să vindeci de durere
Tot ce-am trăit vreodată ca înger ori ca om;
Doar moartea este calea ce duce spre-nviere
Și viața este clipa ascunsă în binom.
Cuprinde nesfârșirea între coperți de apă
Și stinge felinarul, povestea s-a sfârșit;
O altă veșnicie, azi, poate să înceapă,
Să întregim tăcerea din care am venit!
Păsuire
Întinde-mi mâna, urmele s-au șters,
Se pregătește cerul de furtună;
Vezi? Am întors chiar nopțile invers,
Ca soarele din pleoape să n-apună.
Un glob de foc ba crește, ba descrește,
Ferestrele spre zare le-am închis,
Dar singură femeia mă privește
De dincolo de ceruri, dintr-un vis.
În ochi de apă îi citesc trecutul
Și parcă-l văd în ei pe Dumnezeu,
E poate începutul sau sfârșitul,
Sau destrămarea ultimului eu...
Se face frig, pupila se dilată,
În loc de rouă, fulgi îmi curg pe-obraz;
Întinde mâna, te mai rog o dată,
Cât mai avem o clipă de răgaz.
Cerere către veșnicie
Dă-mi dezlegare să revin acasă
Pe punți de curcubeu înmiresmat –
Să nu întreb de ce am fost aleasă
Să dezrobesc iubirea de păcat.
Dă-mi dezlegare, timpul se comprimă,
Smerit și-ntoarce fața către cer
Și-n nesfârșirea clipei se imprimă
Doar destrămarea umbrei în eter.
Dă-i dezlegare păsării din vină,
Copacii uită că au fost lăstari,
Ei își înalță fruntea spre lumină
Să nu audă scâncetul de cari.
Dă-mi aprobare să mă-ntorc în oază,
S-a dezlegat contractul de chirie,
Într-un liman de visuri, pe o rază,
Să mă cunun cu tine, veșnicie!
Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Maria Ieva
Citește aici poezii din volumele: Poeme cu îngeri, Spre omul din vis, Pe urma unei stele, Ecoul zborului, Diminețile sfinților
Copyright © 2024 Maria Ieva
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.