Mihaela Meravei - Celelalte cinci degete (Editura Ex Ponto, 2023): Provocarea Mihaelei Meravei, când scrie poezie, este continua aprofundare a lirismului, experimentul pe care l face în zona neomodernismului, a retoricii deconstructive și deliberat ambiguizate. De la o carte la alta, limbajul poetic s a tot rafinat, a devenit mai profund fiindcă se vrea mai demetaforizat, dar și tot mai bogat vizual și derutant prin surpriza imaginarului debordant; ludicul câștigă tot mai mult teren, ceea ce lasă spațiu de locuire cititorului prețios și pretențios, dornic de incomodități reflexive, în care, de fapt, și stă plăcerea lecturii delecta(n)te. (Florin Dochia în revista Argeș, nr. 11 (449), noiembrie 2019)
carusel
seceram timpul poezia iubirea cu coasa ascuțit a tăcerii
fără să mai înțelegem cine am fost sau am devenit
copaci cu rădăcinile înfipte în estuarul din cer
opream uneori acest roller coaster care ne devenise viața
să privim peste umeri drumul și o prăbușire de ape în ochi
fluturi de toate culorile ne încolțeau pe gene gândurile
răzvrătită pielea se ridica cum poezia
înfiorată de metaforă
la naștere
ne desprindeam de noi înșine prin curcubeul creației
ca mai apoi căderea în gol să ne traseze
punți de lumină n destin
(din volumul “Cu orașul meu se întâmplă ceva ciudat”)
lupii albi
un lup însingurat aleargă în noapte pe sub luna mea
prin pădurea de visuri o potecă
precum un fluviu de lumină i deschide calea
haita de gânduri pe urmele lui
inima îi bate clopot ruginit până hăt departe
în inima mea
se aud cum urlă în beznă puii înfometați
luna se sperie și o ia la sănătoasa
viitorul își inversează polii
cât de grea este trecerea aceasta de la miere la fiere
singurătatea se gudură la picioarele mele
precum o hienă parșivă
o iau de gât și o priponesc de umbra lunii
niciun lup nu a scăpat indiferenței noastre iubite
cu toții au albit
(din volumul “Prezumția de fericire”)
Viețuiesc într un clopot de sticlă
Viețuiesc într o încăpere căptușită cu metafore translucide,
pereții transpiră de fierbințeala din amintiri,
ușile și cască ochii mai albaștri ca Voronețul.
Dimineața, șterg cu palmele sticla opacă,
mă întind îndelung să mi simt coastele
cum se așază pe scara valorilor și număr fricile;
în timp ce mi fac liniște n gânduri,
aprind însetată soarele și
beau un pahar sănătos de apă din nori.
Încă nu mi s au terminat întâmplările zilei,
nici oamenii nu s au dat cu toții la fund,
mai găsesc câte unul din când în când
să l dăruiesc unei mănăstiri de cuvinte,
fluturii mi se lipesc fericiți de retină
nimic nu este ce pare a fi.
(din volumul “Colivia de sticlă”)
Din fiecare gând ce mi curge
Prin trup, precum un proaspăt râu,
Cu slove îmbibate n sânge,
Legate cu iubire n brâu,
Îți scriu…
Fără să mai înmoi penelul,
Prin dorul alb, capricios,
Din versul precum ghiocelul,
Se naște un poem duios,
Târziu…
În anotimpul fericirii,
Casant precum un porțelan,
Un ram rămâne amintirii,
Că poate n am trăit în van,
Vis viu…
(din volumul “Poeme pe linia de așteptare”)
big bang
totul este legat de poezie pe lumea asta
știu că nu mă crezi
dar dacă ai rupe frânghia de lumină
unde te ai trezi
într un uni(c)vers
cosmopolit unde fel și fel de politichii sunt la putere
și lupta pentru ciolan evaporă sufletul
într o zonă minus zero în care
dimineața e noapte și noaptea e viață
lasă ți întrebările la ușă
nesiguranța pe ultimul eșafod
pentru noi doi există un singur salt
o aruncare în gol de la 10 000 metri
cât se ridică un Zeppelin plin cu îmbrățișări
să părăsim împreună noaptea
și frica de necunoscut
azi suntem Facerea Lumii
(din volumul “in illo tempore”)
dependenți de poezie
cum ne a găsit și de această dată toamna
în șlapi pantaloni scurți și tricouri
cu mânecile suflecate de așteptări
așa și pe Cărtărescu un nou volum de poezii
la semafor orele se prelingeau pe gemul mașinii
în timp ce oamenii mi treceau prin față
dezrădăcinați
ascunși de măști multicolore
se topeau în ploaia concesionată
se aplatizau cu zebra care parcă se ridica în două picioare
cu măștile lor călărind pe ea
am dat drumul la maxim ștergătoarelor din inimă
din creier
din umanul meu intoxicat de atâta frică
picăturile de ploaie mi se rostogoleau din ochi
eu nu mai știu să plâng am strigat ștergătorului
nedomesticit de ploaie
dar știu să fiu poezie
în locul dorului
al timpului
al omului osândit
din alt univers tu îmi zâmbeai cu dinți de lapte divin
depindeam doar de accelerație să aleg
încotro mă va purta timpul spațiu iubirea Dumnezeu
și atunci te am sărutat în gând ca pe cel mai sublim poem
doi oameni care s au iubit cândva nu și pierd calea
doar o amână pentru altă viață
iar Cărtărescu o prinde în pumni și la treizeci de ani
o așterne pe hârtie într o nouă poveste
(din volumul “in illo tempore”)
Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Mihaela Meravei
Citește aici poezii din volumele: Prezumția de fericire, Cu orașul meu se întâmplă ceva ciudat, in illo tempore, Cinci degete
Copyright © 2024 Mihaela Meravei
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.