MIRCEA TECULESCU - JOCUL ȘI MOARTEA

 

Mircea Teculescu - Jocul și Moartea (editura Neuma, 2022): Poetul Mircea Teculescu este un adept al rigorii și al riscului calculat. Deși textele din acest volum sunt mai calde, mai sentimentale, autorul evită cu grijă orice exagerare care le-ar aduce patetism. Angoasele sunt expuse sobru, melancolia este ținută sub control ca într-un "joc" logic. Observând că viața are clești puternici, poetul ne anunță implicit că nici cu moartea nu e de glumit! Călătorind la hotarele existenței, Mircea Teculescu ne comunică “impresii de voiaj” insolite de-acolo, privind și spre transcendență. (Horia Gârbea)

 

De aici cuvintele își schimbă culoarea

Timpul trimis de limba clopotului
îmbracă lungul, latul și înaltul
cu haina sa;

irisul e acum fagure
unde se strânge
partea cea bună;

mierea văzului ești Tu, Doamne,
știm că te afli acolo
unde privirea nu mai ajunge;

unde roiesc troițe din lacrimi nestemate,
ce curăță privirea de vise
neîmplinite, nemeritate;

Dragostea Ta și dragostea noastră
pătrunsă de patimi, mocirlită
în bălțile zilelor pe care le vrem nesfârșite –

să trecem din beznă spre lumină
fără să mai greșim, noi,
bărbat și femeie cu ochii fagure –

atunci zgomotul se va face zumzet,
sunet din care va să apară
ceva nemaiîntâlnit, o icoană cu noi;


Do you remember?

Câteodată,
în zi de primăvară,
se făcea tare frig;

mai apărea și câte un fulg
iar ție îți răsăreau pe obraji
forme de flori;

cu săruturi
eu le acopeream atunci,
cu nespus de multe săruturi,

să nu înghețe;


Uscat

Niciunde nu iubește pământul
mai mult norii
ca în Bărăgan;

uscată câmpia acesta, în care
nu mai stau plecat, în genunchi,
ca să aduc ofrandă trupului,
vegetarea în el s-a încheiat;

Dumnezeu mă va scoate
din această viață, unde
cuvintele sunt mai mereu risipă,
ca un fum
ce atinge norii,
îi pătrunde,
picăturile sună,
compun cântecul
pe care mai apoi
doar urechile prafului
îl vor auzi;

 

Trupului meu

M-ai păcălit de atâtea ori
trupule-lupule,
începând de când mic erai
și trupuri mai mari
te aveau în grijă;

amețeala de-a fi tânăr
a ținut loc de îngrijire,
cunoaștere și răbdare,
inelele tale, gemene arborilor,
nu ajunseseră să fie multe;

orbecăiai ca într-un aluat,
la un moment dat privirea mea
s-a îndrăgostit de o altă privire,
dar gratiile tale au fost tari
și dese;

mai tot timpul întrebările
îți provocau un fel de herpes,
ochii tăi ca niște râuri,
inundau timpul cu mândrie,
desfrânare, lăcomie, mânie;

viața noastră împreună,
vegheată de forța Treimii,
ignora că nici un trup
nu scapă ivirea
discretelor răni de îndreptare;

dar de acum,
până ce săgeata morții te va lovi,
o vei lua pe alt drum,
trupule-lupule,
și poate harul te va înfia;

inima ta se va face frumoasă,
sufletul în sfârșit o să iubească,
chiar dacă va veni și clipa
când înghețul din ochii tăi
va însemna pentru ceilalți nimic;


Locul

Știu un loc unde oamenii
nu poartă pânze de lumină pe fețe;
îi întâlnesc în aceste zile de cenușă,
când tot așteaptă ca departele cer
să se desprindă de sus,
peste ei să se pogoare,
să-i transforme în flori nestemate,
din care mai apoi vor pleca
lamele de albă lumină,
care să reteze răul
ce nu înțelege cum credința
poate privi dincolo de moarte;

tot așa cum pietrele se pot ridica
în tăcere,
și deveni oameni;


Sonet pentru mirii de ieri

Până când viața ușor se va opri
prin apa săptămânilor vor trece,
cu gândurile ei vor tot petrece,
delfini cu trupurile albăstrii;

când casa le va deveni cărare,
care pe malul mării se oprește,
vor auzi cum vântul le vestește
și apa o transformă-n trecătoare;

fără de umbră ei când vor rămâne,
ascunși în mușuroaie de pământ
ca în iubitele de soare dune,

visa-vor și visul deveni-va cânt -
doar sunet ce nu poartă vreun nume,
despre al lor suflet, risipit în vânt;


Citește mai multe poezii și profilul autorului aici: Mircea Teculescu

Copyright © 2023 Mircea Teculescu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.