Sensul nespusului
sugrumând sensul nespusului
strada e aceeași cu o mie de fețe sub
măști
mi-ai trimis o silabă fără punct
Cuvintele acelea
cuvintele acelea
s-au plimbat pe traiectorii oarbe
au mers drept
pieziș
prin muchii de carton
au făcut febră
în golul ochiului s-au spânzurat de-o
rază
de lună albastră
din urmă le-a ajuns târziul
plămădit clipă de clipă fără ele
cuvintele acelea singure ard în lumină
Nimeni nu merge
nimeni nu merge
mutându-ne strada din ochi
decor pustiu
oraș în derivă ca o plecare
într-o
așteptare captivă în lutul însingurat
o rochie de toată ziua își îneacă
culoarea
pe un scaun tăcut
cealaltă jumătate a luminii
e scrijelită răsturnat jucând baba-oarba
cu noi
finalul e mâncător de gânduri
pe pagina de google între pereții triști
aduc chipul tău deasupra camerei de
ploaie
în valuri de sinapse pe ecran
scrisul doare în cuvintele înfometate de
viață
sub ploaia destulă ce vine din urmă
ștergându-ne din timpul care s-a oprit
Traiectoria verticalei
traiectoria verticalei moare câte puțin
între negru și alb e un vârtej de emoții
oftatul e pe margini
parcurile moțăie fără oameni
străzile aleargă în toate direcțiile
rochia mea e un răsărit viu
ca un recul printre culorile sumbre
scenariul zilei mă așază într-un cerc
bine tipărit
bunul simț tânăr și bătrân
se întrec mutilând urâtul în forme
bizare
restul e despre hibernare
într-un amestec de sentimente
și sarabanda frunzelor luate de vânt
A trebuit
a trebuit să vină o disecție a cuvintelor
a gesturilor încrucișate în toate
formele prezente
ceșcuța imaginară pe masa de cafea
în celălalt capăt senzații de frig cucerind
spațiul
și-un fulger înhățând ziduri pân’ la
golul ferestrei oarbe
și nicăieri vreo cheie
anestezia implantată voluntar a dispărut
imensa amețeală de fluturi s-a mistuit
într-o cădere
trupul a ieșit din tatuajul împrumutat
și o depunere înceată de lumină urcă
netulburată
peste glezne
peste genunchi
a trebuit să vină lumina
să mă spele pe mâini de răceala memorată
în liniile palmei
a trebuit să conectez anotimpul la o
simplificare de arbori
să scriu ca și cum scrisul nu m-ar privi
în ochi
ca și cum de-a lungul și de-a latul e o
altfel de iarbă
iar camera goală nu-i atât de goală
Duminica
duminica străfulgerată de gol
vine printre oameni și umbre
lumina se rotește peste măști
și gânduri interzise
esența sfinților picură-n catedrală
între icoane e o liniște stinsă
câteodată cuvintele mângâie
câteodată sunt pietre de moară
călugări cu bărbi mută vocalele pe-un
portativ înalt
la margine de sunet
culeg iubirea din colbul cuvintelor
vechi
rima se pierde-n neant
Dumnezeu vizibil e monosilabic
mai vechi ca ultimul amin cântat în cor
ziua și noaptea se închid rotund
neînțelesuri rămân
împletite-n lucruri
în spaima întrebărilor ninse
Tăcerea
tăcerea s-a născut pe orbita zilei
zodia împărțea imagini perene
ieșisem din balanță dintre frazele
sterpe
dintre pauzele ce mă striveau
la poarta cuvintelor era întuneric
m-am regăsit în ochii unei vocale ce nu
mă uitase
detaliile s-au recompus în golul dintre
mine și tine
pe sensul existenței noastre
cu umbre înghesuite ca o tencuială
dintr-un vis uitat
cumva se respiră descompus
în iluzii desperecheate
sub pomul grăbit să prindă rădăcini
Citește aici poezii din volumul: Dincolo de fereastră, Emoții decojite
Copyright © 2020 Oana Frențescu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.