Au fugit și Sfinții…
Din starea de urgență
Parcă-s umbra nopții ce își poartă
doliul
După libertate și-un eter curat,
Și mă strâng pereții, mă strânge
fotoliul
Demodat și cinic, strâmt și obscurat.
Cufundată-n gânduri am certat un înger
Că nu-mi împrumută aripa o zi,
Hohotind păcatul, țâșni ca un fulger,
Să îmi plâng amarul până s-a înverzi…
Vreau să fug din lunea care-mi dă lumină
Printr-un ochi de sticlă ce m-a ferecat,
Au fugit și Sfinții, cine poartă vină?
Omenirea hâdă, toată-i cu păcat!
Simt parfum de Raiuri…cred că liliacul
Și-a spart o sticluță cu miresme mov,
Astrologul ceartă, ceartă zodiacul,
Că-mi ține destinul într-un colț,
gârbov…
Flutur o batistă, doliul absolut,
Și sculptez o cruce din dureri și lut…
Plânge doina-n mine când pădurea moare,
Geme lanul galben că e înmâlit,
Păgubită-i pâinea, iar țara mă doare
Când o văd sleită, parcă a bolit.
Duce sărăcia într-un sac în spate,
După ploi cu gheață ce au stors blestem,
Și-i zdrelită-n tălpi, la genunchi, la
coate,
Și îi șterg din lacrimi...că moare, mă
tem...
Îi sărut corvoada, o salt dintre pietre
Ce s-au prăvălit de pe stânci, prin
vânturi,
O înfofolesc și-o-ncălzesc la vetre,
Și oftând șoptește: ”Bietele
pământuri...”
În șuvoaie repezi ape hămesite
Îi răpește câmpuri, case și săteni,
Și-i pansez din răni, stângaci oblojite,
Și ea tace-n mine târșâind bușteni.
E bolnavă țara de amărăciune,
Și îi stau alături, lângă ea albesc,
Și îmi iau putere dintr-o rugăciune;
Când e-n suferință, eu mă prăbușesc.
Pune-mi vara să îmi cânte
Pune-mi vara să îmi cânte, nu în colivii
pe ape
Ce au inundat iubirea murmurând mâhniri
pe clape.
Pune-o pe un rest de codru, lângă păsări
cântătoare,
Să-mi dea viul, să-mi ia plânsul, doar
să-l ia, îmi e datoare.
Roag-o cu delicatețe când o speli de
mâluri calde,
C-a pierdut parfum de floare...să-mi dea
râuri să mă scalde,
Să-mi clătească pe-o cicoare ochii ce au
plâns o vreme;
Să mă-mpaci c-un pui de soare, să-mi dea
străluciri supreme.
Pune-mi vara-n vis și-n brațe, că eu pot
fi mamă bună,
Împletesc și coronițe, iar când cerul se
îmbună
Voi cerși o picătură de senin să-i
schimb privirea,
S-o purific printre inuri, să-i redea
orânduirea.
Pune-mi Doamne, orice vară, tristă,
veselă, stângace,
Ici pe brațe pustiite, ce-au rămas de-un
timp sărace...
Ca să modelez iubirea…
Pe un strop de gând terestru, ici, în
vara dezmorțită,
Furișată
într-o noapte, în rochița mea boțită,
Duc argila gârbovită, și ulciorul plin
cu lacrimi,
Ca să modelez iubirea, că ne-am istovit
de patimi.
Dumnezeu mi-a dat pe fugă, sfaturi întru
reușită,
Să nu folosesc din scule, va ieși câșă,
teșită,
Să frământ argila-n palme până sângerez
ca macii,
S-o înmoi cu picătura, să-mi dea rouă și
copacii.
Și amestec, pun maiaua, și frământ cu
multă grijă,
Să mă doară zămislirea, de-o să-mi rup
vreun os, pun tijă;
Nu-s olar, însă dorința unei amatoare
iată,
M-a adus spre reușită, măreție rafinată.
Îmi șterg palmele de poale și-mi admir
opera unde
Strălucește o iubire, lumea-ntreagă s-o
abunde…
Voi care loviți în mine…
Poezie manifest
O, voi, infami, care loviți în mine
Atât de crud, cu-atâta inuman,
Ca să mă frângeți, ca să pic pe vine…
Ca să-ncetați n-o să vă dau vreun ban.
Voi josnici și banali și triști…vă cer
Când mă loviți, zdrobiți-mă de tot,
Că dacă mai zăresc un colț de cer
Mă salt din hăuri într-un singur cot.
Voi ticăloși care loviți prin spate,
De carențați, banal, neîmpliniri,
Aștept cu iscusința a vă bate,
Nu speculând din bârfe, uneltiri…
V-aștept la un duel, însă cinstit,
Meschinilor, săracilor în minți,
Că mișelește iar v-ați năpustit
Și-n față vă postați cu măști de Sfinți.
Voi vipere care răstălmăciți
Orice cuvânt sau informații, spun:
M-ați vinde ieftin, pentru doi arginți
Doar să dispar ca bula de săpun.
Loviți-mă…n-am rădăcini de pom
Să stau înfiptă, răsucită-n dramă,
Spun rugăciuni și sper ca orice om
Să nu mai port pe brațe plâns de mamă…
Sunt frunza smulsă prematur
Când m-am desprins din ramuri prematur,
M-am prăbușit cu trupu-mi de pământ,
Și în narcoză am rugat un vânt
Să mă ridice că nu pot să-ndur…
Vreau pomul-mamă ca să mă hrănesc,
Cu toate frunzele surori să fiu,
Nu vreau să pier căci eu mai vreau să
scriu
Din bucurii și tristul omenesc.
Și nu m-am smuls voit din rostul meu,
M-a-mpins din spațiul sacru, un destin,
Și n-am putut să lupt și să mă țin…
Și rabd strângând puteri de semizeu.
Mă cert că trece vara și nu pot
Să mă ascund de toamna cu alai,
Și părul verde îmi va fi bălai;
Și nu pot să mă sprijin nici în cot.
Mi-a mai rămas un timp așa incert,
Când azi nămoluri m-au tasat mai mult,
Și n-am cu cine să mă mai consult,
Pe cel ce m-a desprins eu pot să-l
iert...
Strigăt înăbușit
Am săgeți, dureri în trup,
Și aș vrea să mi le rup,
Că mă-năbușă în draci...
Pentru cazne nu sunt vraci.
Și am mers și am căzut,
Nimeni, nimeni n-a văzut
Cum jenată m-am săltat,
Le-am mascat și le-am purtat...
Și mă doare și îndur,
Umblă-n trup ca un mercur
De la tălpi până în sus,
Să mă plâng, este exclus.
Să mă chinuie cât vor,
Și de-o fi din chin să mor,
Mă voi zvârcoli în moarte,
Că de prunc mă voi desparte...
Am călcat pe ghimpi și jar,
Într-o soartă cu amar,
Și-n mâhniri pe jar mă coc,
Să ardă, să mă răscoc.
Of... durerile din trup,
Parc-aș vrea să mi le rup...
Mai multe poezii și profilul autoarei
aici: Aurora Luchian
Citește aici: Destin pe cioburi, Simfonii în trenul vieții
Pagina Facebook: Aurora Luchian
Copyright © 2020 Aurora Luchian
Utilizarea integrală sau parțială a
articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.