Suflete
dezbrăcate
În ochii tăi coborâți spre mine zăresc
bucuria
martirilor din convingere la vederea
instrumentelor de tortură.
În acest pământ al uitării, ne amintim
unul de altul.
Numai despre noi înșine ne amintim și
unul de altul.
În amintire, e la fel de multă bucurie
pentru tine ca și pentru mine.
Toată.
Ne privim și vedem ce suntem:
două suflete dezbrăcate sub cerul
frumos.
Eu viața am cunoscut-o și i-am dat
brânci aici,
unde n-a pășit nimeni pe ape de niște
mii de ani.
Chiar azi voi schimba acest lucru! Voi
pune să se picteze
un tablou gata scorojit cu subsemnatul
mergând pe ape. Voi
deschide școala de mers pe ape, unde
mersul pe ape
se va preda cu răbdare și știința va
trece
dintr-o scăfârlie în alta. Voi scrie Tratatul
de mers pe ape,
care se va înfățișa în locul meu la
Judecata de Apoi.
Căci eu nu voi putea să particip
fiind foarte ocupat cu o Doamnă.
Poem
romantic
Dragostea mea e o statuie discretă în
cel mai ascuns
dintre parcuri. Un câine negru în beznă.
Dragostea de sânge e măruntă și moartă.
Cea vie e de oase, unghii și dinți.
Numai tu ai fost.
Mângâierea de alta e un pustiu în
paragină.
O bostănărie tristă, un vrej fără de
rod.
Numai tu ești. O nevăzută zână
în cea mai demodată livadă. O culoare
necunoscută sub penelul cutărui artist.
Cine vrea să cunoască întoarcerea
noastră acasă și bunul nostru sfârșit
le va găsi într-o icoană secretă,
în cel mai subtil dintre schituri.
Cinci
minute de glorie
Când vezi o femeie dormind în
așternuturi curate,
tu să refuzi în scris priveliștea asta!
Căci darul
apropierii de femeile din așternuturi
curate e rar.
Mult mai rar decât muzeele păzite de
paznici orfani.
Decât turlele înalte pentru sinucigași.
Decât
chelnerii care te întreabă de viață. O
femeie adormind
singură în așternuturi curate e fără
urmă de durere
și de rușine.
O femeie goală în așternuturi curate e
atât de frumoasă
încât merită iubită de o mie de ori deși
frumusețea
oricărei femei are doar cinci minute de
glorie și atât!
Neînțelegerea
perfectă
Viața e o anestezie cu ferestre prin
care intră
cerul mirându-se. Mi-e dor
de când eram neștiutor și plimbam
speranțe
pe drumuri. Mă iubea somnul și nu mă
trădase.
Purtam coroană de flori și dansam.
Scriam din tăceri. Grozav a mai fost!
Cerul nevinovat curgea peste lucruri
nebănuite.
Dar poate că anii de nevinovăție doar
i-am visat,
ca un divertisment de vacanță, ca o
neînțelegere
atât de perfectă încât nu merită
risipită.
Casa melcului
Mai treci prin sufletul meu
ca o siluetă pe drum luminat. Însuși
hazardul
se miră cum ne-a adus pe noi laolaltă,
rude stinghere ale cafelei de seară.
Sunt nopți
în care mă cunosc și-ți pot vorbi
despre tine. În altele, nu. Cât de urât
e în istorie
și cât de mincinoase drumurile!
Cât de sărmană mântuirea celui care nu
l-a auzit pe Domnul
și nu a văzut marea!
Am aflat târziu ce zadarnică e
vânătoarea de lei.
Numai după ce am îmblânzit leii și
durerea
s-a tolănit la picioarele noastre. Să
pornim, așadar, nicăieri!
Ne așteaptă acolo femeile pe care le-am
ghiftuit
cu dulceață de cicatrici și zeamă
de-ntuneric. Copiii
noștri care suntem noi. Domnul și marea.
La țărmul ei șezum, băum și plînsem. Ca
unii care știu
că drumul de la noi la veșnicie e mai
scurt
decât drumul de la melc la casa
melcului.
Amintirea
celor pierdute
Poezia e prelungirea firească a mâinii
mele drepte.
Dacă aș pierde mâna dreaptă, poezia
ar deveni o prelungire a mâinii stângi,
în amintirea
mâinii drepte. Dacă aș pierde mâna
stângă
și aș tot pierde, poezia s-ar apropia
mai tare de mine.
Citește aici: Adrian Suciu - Împărțitorul de apă
Copyright © 2020 Adrian Suciu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.