MARIA IEVA - SPRE OMUL DIN VIS

Maria Ieva – Spre omul din vis (Editura Absolut, București, 2017): Deja cunoscută în literatură prin cărțile de poezie și proză editate până în prezent dar și prin publicarea în revistele literare a grupajelor de poezii și proză, Maria Ieva oferă spre lectură acest volum al cărui titlu te conduce spre literatură onirică, dar care, în chip surprinzător, conține Lumina în starea ei cea mai pură: Lumina credinței adevărate, considerată un miracol. Dar și lumina Iubirii care survine din Dragostea divină, de acolo de unde purcede și ființa. Poemele Mariei Ieva sunt aidoma unui cântec sublim îngânat de mâinile copiilor orbi, un țipăt solemn de lebădă pitică, un strigăt de glorie la o naștere de cuvânt, o dată pentru totdeauna. Sunt mugurii florilor de cireș parfumați, în așteptarea ninsorii-n Prier. Sunt lacrimi pe chipuri de sfinți. Dar sunt și fărâme din Lumina cea neîncepută și neînserată care așteaptă gurile lacome s-o soarbă și s-o absoarbă. Sunt pepitele din munții de steril, găsite cu greu și cu atât mai prețioase. Sunt anafura și vinul luat cu evlavie la sfânta împărtășanie. Și sunt, dar ce nu sunt? Sunt vitaminele sufletești, fără de care trupul s-ar îmbolnăvi, s-ar moleși, ar cădea pradă... (Cezarina Adamescu – Poezia lacrimii de mir)

Îmbrățișarea umbrei

Să ierți, iubite, mâna care scrie

Pe ornicul ce merge-n sens invers,

Cu urmele de sare din privire,

Spre regăsirea ultimului sens.

Și urma mea, din tine, de te doare,

Să poți s-o ierți și să te poți ierta,

În loc de smirnă ardem în altare:

Am fost și voi rămâne doar a ta.

Cuvintele, în drumul lor spre moarte,

Au dezbrăcat veșmântul de pământ

Și cu lumină ți-am mai scris o carte -

Îmbrățișarea umbrei duse-n vânt.

Iertarea florilor

Mă iartă, floare de lumină,

Că-ți plâng prea des la rădăcină;

Că-mi este dor de dorul lui,

Mai știu preoții cerului.

Îmi iartă, floare de cobalt,

Dorința, zborul spre înalt,

Îmi iartă setea de-a iubi

Și bucuria de a fi.

Mă iartă, dragul meu, mă iartă.

Când am să-ți fiu pe cer o hartă,

Îmi iartă cerul și pământul

Ce m-au zidit să-ți scriu cuvântul.

Îmi iartă clipa de pustiu,

Tu, floarea mea, ce nu te știu,

Mă iartă că sunt om și vreau

Pocalul dragostei să-l beau.

Mă iartă fânul meu cosit

Și mugurul înmugurit,

Iertați-mă când nu mai pot

Să plâng durerile lui Lot.

Când drumul se va îngusta

Mă iartă cu iertarea ta,

Să ierte floarea de narcis

Că ne-am iubit doar într-un vis...

Ia

Pe ia mamei mele s-a răstignit o floare

Și i-au cântat cocoșii în valea dintre sâni,

I-a picurat din pleoape lumină și ninsoare,

Dar n-a cerut o clipă sentința să-i amâni.

Prin iarba ca mătasea, pe unde trec cocorii,

Prin labirintul verde cu chiparoși și pini,

Pe cingătoarea mamei săpai mormântul florii,

Lăsând să cadă stele din ochii fără vini.

Un joc târziu de umbre cu viața s-a tocmit,

Iertarea și iubirea voiau să se cunoască,

Oceanul fără nume părea ca-i adormit,

Dar cunoștea tăcerea ce-avea iar să mă nască.

Săpam ferestre-n ziduri, voiam să regăsesc

În mine ia mamei de înțelesuri plină,

M-am străduit degeaba, veșmântul îngeresc

Îl dobândește floarea ce știe că-i lumină.

Ultimul corb

M-ascund de durere în bobul de rouă,

Cu viețile toate, în număr de nouă,

Ascunsă-ntr-un vid creat - necreat,

Să știu că din tine sunt om întrupat.

Renasc din cuvântul ce-ți tremură-n piept,

Din coasta pe care, acum, o accept,

O ploaie stelară îmi spală privirea,

Ca-n ochiul-oglindă să văd nemurirea.

Pășesc printre drepte, pe unghiuri obtuze,

În brațele toamnei cu doruri confuze,

Agheasmă și mir din buze îți sorb,

Să plece din mine și ultimul corb.

La poalele crucii vom facem popas,

Aripi să ne crească din timpul rămas

Și zborul, și pasul, luminii, să dăm,

Iubire să fim spre cer când urcăm.

Trecutul rămâne în umbră rotund,

În floarea de cală m-ascund și te-ascund;

Pe stele, cu ambră, scrisoare ți-am scris,

Citește-mi în suflet privind în iris...

Miracolul luminii

Când evadezi din tine și știi că ești lumină,

Când nu mai simți nimic, nici umbre, nici culoare,

De rațiunea cere o nouă disciplină,

Să te întorci în scorburi, te-ntrebi: ce rost mai are?

Când evadezi în spații ce nu-și știu începutul,

Când simți chemarea rece din mugurul de pin,

Se decojesc gorunii, se decojește lutul,

Să poți privi minunea din golul tău cel plin.

Acolo, între ceruri, iubești, te simți iubit,

Miracolul luminii în tine se revarsă,

Îți fulgeră retina un dor de infinit,

Dar gura îți rămâne de-o sărutare arsă.

Taină

S-aduc din viitor prezentul

Și din trecut să pot pleca,

Am scris în beznă testamentul

C-o rază din privirea ta.

Te voi iubi ca pe o taină,

Minune din minunea Lui,

Mi-ai pus poemele pe rană

Când m-am simțit a nimănui.

Noi suntem una, toți în parte

Și-n duh găsim orice răspuns,

Cu veșnicia dintr-o moarte

Pe frunte îngerul ne-a uns.

Am ars din temelie Roma,

Doream s-avem Ierusalimul

Și-am prăbușit în noi Sodoma,

Să-mi fii și ultimul, și primul.

Din tine cresc, mă-ntorc în tine,

Te pierd în mine uneori,

Îmbrățișați printre suspine

Renaștem aure, culori.

Din șapte ceruri, doar un șapte

Deschide poarta spre trecut

Și gândul se transformă-n fapte -

Mirare pe statui de lut.

Întoarcerea

Se mișcă o petală-n floare

Și toate tremură pe rând,

Lumina, ca o bisectoare,

O simți, în ochiul, tău pulsând.

Cu palmele zidești o rugă,

Pășești smerit spre Ararat,

Iubirea-n tine se conjugă

Și trupul ți-e cutremurat.

Stă minutarul prins de zero,

Privește nordul către sud,

Făclia a aprins-o Nero

Și-au ars cuvintele-n Talmud.

Ca nufărul să înflorească,

Să curgă-n el lumina vie,

Sub crucea dăltuită-n pască,

Îngropi o lacrimă târzie.

Și raza pură de lumină

O simți în pieptul tău pulsând,

Lași, pâine, trupul, pentru cină;

Să te întorci, e prea curând...

Te iubesc

Te iubesc cum n-am crezut

că pot să iubesc vreodată,

atât de simplu, atât de frumos

și totodată atât de adânc și de înalt.

N-am crezut că asemenea simțăminte

aparțin muritorilor,

mi-am imaginat că zeii sunt cei care știu:

să aprindă focul,

să înțeleagă apa,

să devină aer

și să se întrupeze din țărână.

Am crezut că doar ei pot înțelege

rostul punctelor cardinale

cioplite în cruce.

Te iubesc ca un om de rând,

ca un muritor care știe

că viața nu îi aparține.

Ω și A

Ale noastre sunt toate:

și cuvintele,

și durerea,

și înțelepciunea.

Ale noastre sunt:

pietrele,

vântul

și ploile.

Numai noi

nu ne mai aparținem.

Mai multe poezii și profilul autoarei aici: Maria Ieva

Citește aici poezii din volumele: Poeme cu îngeri, Pe urma unei stele, Ecoul zborului, Diminețile sfinților, Statui de viață

Copyright © 2020 Maria Ieva

Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.