Mihaela Roxana Boboc - Terapia ploii de chihlimbar (volum câștigător în 2018 al premiului pentru manuscris la Concursul Național "Mihai Eminescu la Oravița", editura Mitteleuropa, 2019): Pe drumurile către Spitalul Fundeni și înapoi s-au născut poemele pentru mama. Scrise cu plânsul în ochi, fiecare dintre aceste texte, surprind momente, în care poezia mi-a fost colac de salvare. Azi, mama este cu noi, pentru că Dumnezeu lucrează prin oameni și a rânduit să ne bucurăm încă, împreună, de această viață. Mi-este greu să mai adaug ceva. Toate drumurile, din acea perioadă, au dus către duminica lăuntrică, locul unde mi-am vindecat, pe rând, rănile, iubirile, emoțiile, tresăririle întru cuvânt, toate acele mici ”bătălii”, pierdute și câștigate. Nu veți găsi aici nimic din cotidianul măcinat de orgolii mărunte și expresii triviale. Este o lume dincolo de această carte, în care uneori mă avânt, când mă lepăd de sine, pentru ca apoi să revin, la locul de unde poeta scrie, scrie... (Mihaela Roxana Boboc)
În poemele poetei buzoiene Mihaela Roxana Boboc, cititorul trăiește emoții diversificate, inexprimabile, ca pe un tărâm unde a dispărut graniţa dintre scriere şi trăire, uneori fără vedere, sau pe înțeles, prin trecerea tuturor simțurilor în altă fire. Fiindcă poezia ei, „dă peste cap cuvintele, tabuurile... dresând cuvintele cu o putere semantică” (din prefața lui Marin Ifrim), iar prin amprenta ei tulburător de expresivă poezia este confesiv/reflexivă, psihologică și fluentă ca o „rapsodie a simțurilor”, coborând cu precădere în substraturile eu-lui uman și acea spaimă a rostirii până la capăt ce se-ncuibă în spectacolul vieții. Dar e un spectacol cu un proces de umbre ce se furișează în alte umbre și acelea în cine știe ce întuneric îndepărtat, ca în clarobscurul rembrandtian. Fiecare purtăm, în grade diferite, evident, vibrațiile unui suflet care tulbură totul în jurul lui, pentru a ne susține elanul înspre alte lumi și alte veșnicii căutate în cuvânt. Nuanțele sensibilității tuturor acestor viscoliri ale poeziei sunt influențate și de mobilitatea sufletească a poetei, de o doză de romantism și de căutare în labirintul realității a eului după care sapă în cuvânt ființa celei care scrie, dar cunoscând în anotimpul trăirilor sale, tot atâtea rostogoliri și atâtea victorii. (extrase din cronica Pe „Strada Viitorului” gândurile prind contur semnată de sciitorul Tudor Cicu)
Acesta nu este un poem de dragoste
Nu e descătuşarea unei iubiri,
uşurarea pe care moartea o dă uneori,
risipa de energie pentru lucruri mici
cuvintele pe care nu le aştepţi dar vin oricum
când nu mai contează
şi nu te mai ating.
Acesta nu este un poem de dragoste,
dragostea răbdătoare, urcă pe umerii rugăciunii,
înalţă copilăriei zmeie din nisip.
Nu ştiu să iubesc. Nu ştiu să nu iubesc.
Uit să te uit şi nu uit umbrele pe care ochii tăi le aruncă peste bord
o dată cu năframa roşie a înserării
când toate dor şi nu mă doare
să te văd ţintuit în lume când lumea e o corabie fără vâsle
să botezi neştiutele poeme după tine
dar să te lepezi de oameni,
de nimicurile lor,
de pământul de sub tălpile mele.
Nu dau bani flămânzilor din suflet
nu hrănesc gura anilor seci
sunt cenuşă şi mă şterg din anotimp
sunt cer şi trăiesc din leşul iubirilor
se va vorbi despre noi cum alipeam cioburi
şi ele prindeau viaţă mergând sub pământ.
risipa de energie pentru lucruri mici
cuvintele pe care nu le aştepţi dar vin oricum
când nu mai contează
şi nu te mai ating.
Acesta nu este un poem de dragoste,
dragostea răbdătoare, urcă pe umerii rugăciunii,
înalţă copilăriei zmeie din nisip.
Nu ştiu să iubesc. Nu ştiu să nu iubesc.
Uit să te uit şi nu uit umbrele pe care ochii tăi le aruncă peste bord
o dată cu năframa roşie a înserării
când toate dor şi nu mă doare
să te văd ţintuit în lume când lumea e o corabie fără vâsle
să botezi neştiutele poeme după tine
dar să te lepezi de oameni,
de nimicurile lor,
de pământul de sub tălpile mele.
Nu dau bani flămânzilor din suflet
nu hrănesc gura anilor seci
sunt cenuşă şi mă şterg din anotimp
sunt cer şi trăiesc din leşul iubirilor
se va vorbi despre noi cum alipeam cioburi
şi ele prindeau viaţă mergând sub pământ.
Azi am plecat şi ziua m-a urmat cuminte
nu aveam seminţe în pumni nici lacrimi să le ud
nu aveam nimic al meu când te-am cunoscut
doar crucea ca o brazdă peste singurătate
şi lemnul ei plângea în mine
plângea şi nu puteam să opresc poezia
curgând pe mirul frunţii.
Tu nu ştii sau poate tocmai pentru că ştii, taci şi te lepezi de cuvinte
sunt mici şi bat surd în geam, bat surd în lumină
fereastra morţilor s-a aburit înăuntru îngerul culege vise
sunt mai frumoase oasele lor,
sfinte încă, plămadite din dor.
Timpul trece care încotro apucă o pâine şi colţul ei alunecă în mâinile copilei
Iartă-mă, mamă, când plecam de lângă tine,
umpleam plămânii cu joaca şi te uitam
cu grija pe umeri
Acum să nu-mi pleci o dată cu bulgărele desprins din lună
o dată cu dragostea nepoemelor mele.
nu aveam seminţe în pumni nici lacrimi să le ud
nu aveam nimic al meu când te-am cunoscut
doar crucea ca o brazdă peste singurătate
şi lemnul ei plângea în mine
plângea şi nu puteam să opresc poezia
curgând pe mirul frunţii.
Tu nu ştii sau poate tocmai pentru că ştii, taci şi te lepezi de cuvinte
sunt mici şi bat surd în geam, bat surd în lumină
fereastra morţilor s-a aburit înăuntru îngerul culege vise
sunt mai frumoase oasele lor,
sfinte încă, plămadite din dor.
Timpul trece care încotro apucă o pâine şi colţul ei alunecă în mâinile copilei
Iartă-mă, mamă, când plecam de lângă tine,
umpleam plămânii cu joaca şi te uitam
cu grija pe umeri
Acum să nu-mi pleci o dată cu bulgărele desprins din lună
o dată cu dragostea nepoemelor mele.
Aceasta nu e rugă de seară
Dumnezeu ştie că îl chem rareori dar El vine,
vine pentru tine.
Dumnezeu ştie că îl chem rareori dar El vine,
vine pentru tine.
I-am spus zilei să îl aştepte în genunchi
cu soarele în palme şi ea mi-a aruncat firimiturile acestea de poem
pe care nu-l voi numi nicicum.
pe care nu-l voi numi nicicum.
55 aici și 10 dincolo
Timpul iartă,
timpul leagă sacul amintirilor la gură
55 aici și 10 dincolo
anii se destramă ca un ghem de lână
la picioarele lui april
trebuia să-ți croiesc haine pe măsură
trebuia să te pictez noaptea
când cu palmele căuș
țineai tâmplele culorilor și din ele izvora mir,
tată, la umbra crucii, cuvintele se micșorează
suferința are alt înțeles,
dacă te-aș vedea aievea
nu aș mai adăuga nimic
din ce n-a încăput în sufletul unei păsări
în inima unui fluture
în puful păpădiilor
și cerul, tată,
cerul s-ar sparge în vitraliul ploii
alunecând de aici dincolo
în curcubeul din pumnul strâns al copilei.
Se leagănă tăcut pe șine
Zorii se îngână, dragul meu
şi trenul acesta se leagănă tăcut pe şine
spre braţele mamei
În casa bunicului Dumnezeu
încă binecuvântează zarea;
încă binecuvântează zarea;
de când ascunzi candele în pământ
am scris şi plâns
scris şi iubit,
cumva cele mai micig ânduri au fost despre
cafeaua rămasă în cană,
afară plouă mărunt
femeile păşesc grăbit spre duminica lăuntrică
iubi-te-voi, Doamne
picături bat în ferestre şi vocea ta tremură în ecoul litugic
mama aşteaptă în trupul compact al spitalului
mama mă aşteaptă.
Iubirea e atunci când săruți podul palmei
Iubirea e atunci când săruți fruntea rece a părintelui tău
și Dumnezeu tresare pe buzele tale,
când culegi în pantofi toate pietrele din cimitir
și tot mai e loc de una
să-ți amintească de copilul care arunca cel dintâi piatra
și apa i se juca între pleoape
nu știu să fi fost aproape
să mă fi chemat pe nume
roxana încă își leagă șireturile strâmb
semn că în cer și pe pământ
distanțele se anulează
zborul unui avion
întârziat de secunda când ți-ai pus valiza sub pat
și ai uitat că
iubirea e atunci când săruți podul palmei
și singurătatea intră în cutie
sclipind cu ochi de pisică
negre agate
pe la geamuri
copilăria cu dinții ei de lapte
zâmbește
când dezlegi șireturile nopții și pășești cu tălpile goale
prin tine.
Frunze iradiate
Va fi bine. O să fie bine, o să înveţi
să priveşti lumea prin acuarele din ochi
tumorile devin mai mici aproape palide în faţa morţii
mă priveşti surprins spovedaniile nu-ţi priesc
ar fi mai uşor să tac şi ceasul să indice ora exactă
ora în care marionetele calcă pe frunze iradiate
toamna sunetele împing ascuţit în coaste
şi respiraţia devine greoaie
în lumina goală a dimineţii cocoşul plânge
leagănul scârţâie aproape de tâmple, mama se roagă
sub genunchi creşte o icoană,
pruncul îşi şterge acuarela din ochi
cu mâneca dreaptă acopăr cerul
plouă şi doare, mamă.
Dinți de lapte
La parterul clinicii se perindă halate albastre
din când în când cineva iese și anunță o naștere
moartea nu poate fi anunțată
se infiltrează tacit între chipurile preocupate
ne afundăm în fotoliile negre și depănăm amintiri cu mama tânără, cu pântecele plin de mine
și un gol imens se prelinge pe picioare până în vârful degetelor
pierderea unei mame nu poate fi răscumpărată nici de gânguritul pruncului
nici de slăbiciunea genelor moștenite
ne strecurăm fricile în paharele de cafea la 2 lei
cu gust de lapte matern
ești la terapie intensivă și somnul tău se așterne ca o pecete
nimeni nu ar trebui să taie burta unei mame
și să scoatăuterul care m-a adăpostit de atâtea palme și spaime
doctorul are ochii blânzi
deasupra halatul albastru se vede o dâră pe cer
îi zâmbesc
când scoate moartea cu mâna
lumina are dinți de lapte.
Mai multe poezii și profilul literar al autoarei aici: Mihaela Roxana Boboc
Citește poezii din volumele: Spovedania oaselor, Culori pentru ochi închiși, Fire de tensiune și Iubește-l, Anya
Citește mai multe poezii aici: Mihaela Roxana Boboc - Ore de priveghere
Blog personal: Poezie, pictură, grafică - Mihaela R. Boboc
Blog personal: Poezie, pictură, grafică - Mihaela R. Boboc
Copyright © 2020 Mihaela Roxana Boboc
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.