Răcoare și liniște,
ca pe o mare calmă.
Întunericul își agață mantia
liliachie în vârfuri de plop.
Cu talpa arsă, eu
încerc pietrele, iarba mijită abia
și mă îndrept,
fără ocolișuri și fără păreri de rău,
spre amurgul cu fluturi
din copilărie.
Mi se pare normal, aștept moartea.
Nu a mea, a celor de lângă mine...
Între timp găsesc o întrebuințare inimii:
să fie masă pentru cei flămânzi,
adăpost pentru cei fără de casă.
Exist pe alături. Vreau să moară
toți cei dragi ca să înțeleg cât îi iubesc.
Între timp, mă hrănesc cu resturi de
suflet
și mă adăpostesc prin cotloanele trupului.
Nu al meu, al celui de lângă mine...
Sunt un geniu homeless care umblă
cu inima revărsată și mereu pustie,
ca sala de așteptare a unei gări
ocolită de trenuri.
Organe
de simț
Ce vrea să simtă inima nu știu.
Nici ce aude urechea în zori.
Șuier de locomotivă plecând din gară
răzbate până la noi
și tremurăm de dragoste surprinși...
Dacă mi-a murit câinele, cine îmi va păzi
casa?
Dacă am pierdut trenul, când va veni următorul?
Și dacă iubirea se risipește, cum o mai
regăsim?
Suntem fântâni, care se umplu cu apă
doar dacă le cânți.
Erată
Era o noapte lungă, fără vise.
Insectele făceau în umbră horă.
Codanele dormeau cu zvârcoliri
și noi vorbeam pe mess din oră-n oră…
Cutreieram în gând prin amintiri
Cu ploaia ce odată ne trezise.
Dar tu erai mai liniștit ca mine.
Vâsleai prin cărți și îmi vorbeai de păsări
care cloceau în cuibul din balcon
și-ți ciuguleau poemele nescrise.
Insectele făceau în umbră horă.
Codanele dormeau cu zvârcoliri
și noi vorbeam pe mess din oră-n oră…
Cutreieram în gând prin amintiri
Cu ploaia ce odată ne trezise.
Dar tu erai mai liniștit ca mine.
Vâsleai prin cărți și îmi vorbeai de păsări
care cloceau în cuibul din balcon
și-ți ciuguleau poemele nescrise.
Imaginara
Se uită la mine fix și dispare.
În urma ei un coș pustiu, o farfurie plină...
Spăl vasele.
Deschid radioul, apoi îl închid.
Termin cafeaua, notând câte ceva.
Atunci Imaginara revine ca să-și termine
porția.
Începem să vorbim.
Destul
de mulți nori
În ianuarie ne vizităm mai rar,
cam o dată la săptămână.
Călătorim cu taxiul,
străbatem nămeții luminați,
ne rotim privirile prin patinoare suprapopulate,
străbatem mall-urile fără să ne mai dorim
nimic,
doar dragoste după Anul Nou.
Ajungem pe rând, fiecare:
unul la Mahomed, altul la Munte...
Prognoza indică destul de mulți nori.
Despachetăm resturi de cadouri și le
contemplăm
cu fața întoarsă dinspre ecranul colorat.
Adormim cu gândul că poate
ne vom iubi în zori, mâinile noastre
împletite ca frânghia
de care atârnă găleata la fântână.
Regret
Până la urmă mi-am șters unghiile.
Le făcusem cu ramuri, pe un fond de
pădure.
Tu nu ai apucat să mi le vezi, iar eu mă
gândesc
ce vei purta astăzi oare: tricoul fratelui
tău
sau cămașa de la mine?
Fiecare zi pare pierdută…
Ne clădim ziduri din zbateri de aripă,
să ținem la distanță fiarele, lumina.
Cerul fără de păsări ne reflectă profilul
în verde și negru.
Mai multe poezii și profilul autoarei: Ada Carol, Ada Carol - Vară și sentimente, Ada Carol - Destul de mulți nori
Poezii din volumul: Despre dragoste și alte păsări
Blog: A tale in Translation
Blog: A tale in Translation
Copyright © 2020 Ada Carol (Adriana Carolina Bulz)
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.