GABI BĂRBULESCU

Noaptea din mine

Am zburat cu aripi de ceară

În locuri străine, neștiute,

Unde dorul de tine mi-e vară

Și flăcări de iluzii pierdute.

Falena iubirii se zbate

Să-nchidă durerea-n falun,

Doar marea să-i fie abate

În turnul clădit de taifun.

Și valul să-i fie zbicerul

Ce-i duce simțirea-n apus,

Iubirea să-ncânte eterul,

Iar dorul să fie răpus.

Crăiasa albastră urzește,

Scântei de speranță unește,

Iubirea falenei sporește

Și noaptea din mine zidește.

Vesica Piscis

Cu lumina ce răsare-n şapte sfere corolare,

şapte cerbi coboară-n mare, printre măşti şi târâtoare,

şapte paşi fac fiecare.

Şi pe lumea ruptă-n două, ei pun mugurii de rouă,

să creeze-o punte nouă, desenând şapte mandale,

şapte note muzicale, două frunze, cinci pumnale,

peste fruntea celor care îşi duc crucea în spinare.

Cu lumina celor şapte, întru Vesica Piscis,

urcă cerbii dinspre mare, prăvălind proscrisul vis.

Magicianul

Jocul Mare a-nceput în cristelnița de lut,

nouă pietre s-au rotit, în trei colțuri s-au zidit,

nouă coruri au cântat, nouă Grații au zburat,

nouă spice-au semănat în trigonul fermecat.

Nouă capete de lup nouă munți au străbătut,

nouă praguri au trecut, nouă vetre au țesut

între coaste de mamut, punând ochi la absolut.

Şi din ochi s-a ridicat, strălucind un teseract,

răspândind lumina lui prinsă-n capul unghiului.

Avatarul

M-am trezit în nevăzute oglinzi cu irizații bizare.

Herghelii galopează cu Foamea-n  țesuturi,

Din urlet de luturi cenuşa răsare

În coama-nnodată cu aripi de fluturi.

Cavalerii sihaştri adună-n sutane

Roua-nfrunzită pe jugul de lacrimi,

Să-nvie pierdutul din râul de patimi.

Prin riduri de timp oglinzi nevăzute

Devin avatarul nopții virgine -

Secunde prelinse din tainicul Sine.

Grai de verde

Nu vă aşterneți pojghiță de gheață,

Pe roşul aprins menit să trezească

Poveştea nescrisă de albul din viață,

În grai de verde, dorind să-nflorească.

Lăsați-vă timpul să scrie răvaş,

La focul luminii ascuns de trecut,

Cu slove criptate din templul mayaş,

Sub steaua lui roşu veți fi renăscut.

În graiul de verde flacări se-nalță

Şi-n roşu aprins rescriem poveşti,

În piept înfloreste boboc de speranță,

Etern, primăvară în mine trăieşti.

Între Alfa și Omega

Sufletu-i o carte cu file de mister,

Labirint de arte, din cioburi de eter.

Dornic, levitează prin mii de galaxii,

Să primească darul ambroziei timpurii.

Corabia lui Isis o lasă ca tribut,

Şi primeşte-o viață - fantomă pe pământ.

Din catarge rupte, aduse de furtuni,

El îşi face scară, să iasă din genuni.

Se pierde într-un vis, în somnul neputinței,

Renaşte din abis, cu harul biruinței.

Ofrande el închină, în zbor de şoim hoinar,

Să nu fie-o umbră în focul din Tartar.

Pe altar, prinos - un totem cu stea -

Oferă veşniciei, din soarele lui Ra.

Şi sufletul devine un Alfa între sfinți,

Precum şi un Omega al celor adormiți.

Tăcerea clipelor de neuitare

S-a întristat pământul sub talpa plină de sudoare,

S-a-nnegurat azurul, de ceața ploii-n revărsare,

S-a așternut covorul de fire arse în brumare,

S-a lăsat în jur tăcerea clipelor de neuitare.

Adesea te odihnești la umbra gândului în floare,

Frămânți un boț de lut în mâinile fără vigoare,

Îți cari nevolnicia spre creste pline de rumoare,

S-a întristat pământul sub talpa plină de sudoare.

În urma unui rug aprins, vreascuri fumegă-n visare,

Rotocoale de nestins se ridică din uitare,

Umpli lacul dintre coaste cu albastrul de cicoare,

S-a-nnegurat azurul, de ceața ploii-n revărsare.

Îți dorești să-ntorci clepsidra, să-i ceri timpului favoare,

Să te lase să-ți rescrii pagini goale din anuare,

Dar perfid el te-amăgește și te prinde în vâltoare,

S-a așternut covorul de fire arse în brumare.

Ce-a rămas nescris rămâne o perpetuă chemare,

Retrăiești frânturi din vise printre lacrimi dulci-amare,

Răscolești cu ochii minții prin cenușa din cuptoare,

S-a lăsat în jur tăcerea clipelor de neuitare.

S-a lăsat în jur tăcerea clipelor de neuitare,

S-a așternut covorul de fire arse în brumare,

S-a-nnegurat azurul, de ceața ploii-n revărsare,

S-a întristat pământul sub talpa plină de sudoare.

Penitență

Te iubesc în necuvinte,

Într-o viață imperfectă,

Când iubirea zace-n minte

Cu o teamă predilectă,

Ce reflectă neputința

De a spune prin cuvinte,

Că tăcerea e sentința

Unui suflet prins în ținte,

Ce-şi ascunde inocența

De săgețiile-otrăvite,

Ispăşindu-şi penitența

De-a iubi în necuvinte.

Într-o noapte polară

Trăiam intr-o noapte polară.

Îmi priveam apusul printre ruine

de năzuințe amorțite și iubiri furate

de regatul fără anotimpuri.

Singurătatea-mi era prinsă

de zarea pierdută în lacrima trecutului.

Chipul tău mi-a apărut

ca o auroră boreală pe zenitul suferinței,

luminând temnița în care eram încătușată.

Oglinda prăfuită din mine a prins viață,

absorbind culorile curcubeului.

Mi te-ai împletit în grai de primăvară

și m-ai mângâiat cu câmpii în floare.

M-ai legănat cu adieri printre

copacii primeniți cu ghirlande de arome.

Mi-ai cântat cu freamătul frunzelor

când îmbracă umerii pământului.

Mi-ai zâmbit cu puritatea fluturilor

de pe crestele încărunțite.

Purtându-mă pe brațele timpului m-ai facut

să simt toată splendoarea anotimpurilor.

Introspecție

Mă rătăcesc în neantul slovelor,

îmi găsesc liniștea printre litere

de zbor cântat.

Mă caut în tenebrele speranțelor

arse de demoni,

printre fantome pe care le ascult cu inima,

le văd cu sufletul și le ating cu brațele minții.

Pe tărâmul necunoscut al visului

le ard într-un mozaic de flăcări,

sub dogoarea beției de tine.

Păsări albe zboară în mine,

îmi sădesc trandafiri

ce înfloresc în muzica inimii.

Sub lacrimi de parfum ce curg

din ridurile frunții,

păsările imi pleacă din priviri,

să patrundă nepătrunsul

și să ucidă amurgul de trandafiri.

O fortă misterioasă mă atrage,

mă învăluie într-un potop de iluzii

înfiripate în fisurile orgoliilor înghesuite

de pulberea acestei vieți.

Trupul și sufletul mi se scufundă

într-un ,,dolce far niente”.

Asterisc la taina mea

Atâta linişte e-n jur şi condeiul doarme frânt,

Nu-i scânteie nicăieri, nici speranța unui gând.

Tot am plămădit în mine multe semne de-ntrebare,

Printre file răvăşite, nici durerea nu mai doare.

Vălurite-n noaptea surdă – sterpe clipe-n aşteptare...

Dăruirea mi-e înfrântă, visul meu latent îmi moare.

Fantomatic dor ardent, mi-ai fost vis, mi-ai fost trăire,

Zori, amiază şi apus, condamnat să-mi fii pieire.

Las cuvintele tăcute să vă spună taina mea,

Asterisc în universul nopților de catifea.

Gabi Bărbulescu (n. 1 septembrie 1968, Lădești): Absolventă a Liceului Tehnologic „Petrache Poenaru” din Bălcești. Locuiește în localitatea Oteșani, din județul Vâlcea. A debutat literar în anul 2018 în revista Cenaclul de la Păltiniș. A mai publicat versuri în revistele literare Cenaclul de la Păltiniș (2018), Glasul Iubirii (2018), eCreator (2018), OltArt (2019), eCreator (2019) și pe diverse pagini online de creație literară. Este membru al Societății Culturale „Anton Pann” și al Cenaclului Poetic Schenk.

Prezențe în antologii:

Antologia Societății Culturale „Anton Pann” (vol. IV, 2018)

Vara Cuvântului (coordonator Ioan Romeo Roșiianu, 2018)
Antologia Societății Culturale „Anton Pann” (vol. V, 2019)

Copyright © 2020 Gabi Bărbulescu

Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.