Umbrei
mele
mă adresez umbrei mele
e singurul prieten care a mai rămas
ceilalți au migrat spre alte tărâmuri
știu că nu se vor mai întoarce niciodată
în urma lor au rămas doar adidașii
murdari de amintiri
mi-e teamă să-i spăl
dacă-mi voi șterge o parte din suflet
odată cu noroiul?
privesc în ochii umbrei mele
văd chipuri vagi ce aleargă spre lumină
se calcă unii pe alții tânjind spre
mântuire
dar eu rămân țeapănă pe banca rece din
parcul
unde cândva am iubit o ființă
privesc cerul și urlu prin necuvinte la
el
eu nu vreau lumină, nici mântuire
asemeni semenilor mei
vreau doar întuneric veșnic mirosind a
mucegai
a pământ jilav
vreau doar un întuneric care să-mi
soarbă sângele
până devin una cu pământul
Iubesc ploaia
pentru că-mi intensifică toate durerile
pentru că mă invită la dans în fiecare
seară tremurândă de amintiri reci
pentru că mă chinuie de bunăvoie și
nesilită de nimeni
O iubesc pentru că nu iubesc iubirea
Iubesc fluturii
pentru că mă fac să vreau să zbor în
lava unui vulcan (de preferat Etna)
pentru că mă determină să ucid viața cu
mâinile goale
pentru că ei mi-au reînviat sufletul
atunci când nu mai puteam respira decât ură
Îi iubesc pentru că nu iubesc iubirea
Și totuși nu iubesc a iubi nimic
oh, iubirea asta e doar cenușă
e benzină ce arde mii de suflete ale
căror rămășițe
le mănânc eu la micul dejun
iubirea e o cameră de gazare ce ucide
evreii (sufletele naive)
Nu iubesc iubirea
pentru că e un blestem ce asuprește
umanitatea
pentru că nu vreau și nu o pot iubi
Iubesc să nu iubesc iubirea
Dorințe
moarte și închise într-un cavou
aș vrea să pot asculta muzica cerului
atunci când plouă
dar zgomotul din capul meu
mă neliniștește
mă trimite la culcare pentru că știe că
sufăr de insomnii
pentru că știe că durerea s-a
îndrăgostit de mine și
m-a binecuvântat cu hernie de disc
aș vrea să pot îmbrățișa iarba fără ca
vecinii să-și facă cruce
fără ca șoferii de autobuz să strige că
nu sunt
în toate mințile
fără ca furnicile să-mi înroșească
pielea mov
fără ca roua să mă ocărască pentru că
sunt hidos de bolnavă
aș vrea să pot zbura spre nori
să-i cuprind și să-i strivesc în palme
să-i transform în vată de zahăr pe care
s-o ofer copiilor orfani
pentru a le fi o mamă mai specială
aș vrea să-i despic și să le fac o
autopsie amănunțită
ca să văd din ce materie sunt făuriți
și ce culoare are sângele lor
aș vrea să mor trăind în alte universuri
dar sunt doar dorințe moarte și închise
într-un cavou
pe care le voi dezgropa după șapte ani
și le voi oferi cerului pentru a ploua
veșnic cu frunze ruginii peste pământ
călătorie
spre casă
pe fundal muzica celor de la imagine
dragons
în inimă muzica toamnei
aerul condiționat alungă sudoarele de
apă
& autobuzul merge cu viteza luminii
spre pierzanie
câmpurile sunt pline de țărani
uscăciunea le-a inundat & lor
sufletele
eu încă nu m-am ofilit
aștept următoarea ploaie de vară
& apoi mă voi putea usca
Și
bolile sunt niște binecuvântări
ceaiul e rece precum scaunele ce dorm în
spital de-o eternitate
pacienții așteaptă să intre în camera
unde
oasele vor face dragoste cu niște
electrozi
durerile trosnesc pe holuri
și mirosul de pastile și spirt
îngălbenește și mai mult obrajii
bătrânilor
arunc priviri piezișe printre oameni
sunt precum un boboc printre atâtea
buruieni
o sămânță de cireș ce nu va ajunge
la maturitate
ceasul nu mai funcționează
nimeni nu i-a schimbat bateriile
și nimeni nu va preschimba durerea în
confort
se aude o liniște zgomotoasă
așteptarea a obosit să mai aștepte
fiecare pacient își pierde câte o viață
frecventând acest cimitir numit spital
aștept cu cartea lui George Orwell în
mână
să intru la carcera pentru oase
dar curajul s-a ascuns în dulap
îmi aud numele
așteptarea a devenit moment critic
pentru spatele meu
pășesc în camera plină de aparate
și boala mi se transformă în binecuvântare
eu preluând rolul de a ciomăgi bolile
psihice ale următorilor pacienți
Lumina
mea
lumina mea s-a îmbolnăvit
stă și cerșește la fiecare colț de
stradă
după un colț de pâine ca să nu slăbească
dar nimeni nu-i dă
e lăsată să piară de foame
nimeni nu i-a făcut loc în cimitir după
ce a devenit întuneric
doar frunzele s-au îndurat de ea și au
acoperit-o
peste câteva zile și viața din mine
a fost diagnosticată cu cancer
nu se mai poate face nimic pentru ea
așa mi-au spus medicii
erau convinși că va muri într-o lună sau
două
s-au înșelat
în trei zile și-a dat duhul
și a fost aruncată de oamenii străzii
într-o pubelă
rămăsesem cu sângele
ce începuse și el să se decoloreze
ochii au început să se închidă
sperând la un trai mai bun
dar i-am dezamăgit
traiul mai bun a însemnat o moarte lentă
a unui eu din viitor ce a devenit trecut
e
dimineață
e dimineață
răcoarea bate în geamuri
în frunze
în oameni
cafeaua aburește gândurile &
gândurile
aburesc sufletul
cu dulcegării amare
e dimineață
& cerul își varsă lacrimile pe
pământ
pământul se acoperă cu frunzele viei
& via plânge la plecarea frunzelor
e dimineață
o dimineață caldă
dar totuși rece
& potrivită pentru o cafea fierbinte
Note despre mine
însămi:
Ana Maria Murariu (n. 19 mai 2002, Baia, Suceava): Mă numesc Ana Maria Murariu, sunt
studentă în anul II la Facultatea de Litere din Iași. Și da, scriu poeme. Dar
cum îi spuneam cuiva drag mie zilele trecute, nu e talent, e durere. Și după
fiecare vers se ascunde o amintire tristă.Citește și: Soarele va răsări din nou, Suferință și lumină, Singurătatea ca un antibiotic, Anti-poeme
Pagina de Facebook: Ana Maria Murariu
Copyright © 2019 Ana-Maria Murariu
Utilizarea integrală sau parțială a articolului publicat
este permisă numai cu acordul autorului.