Mihaela
Oancea – Într-un timp fără maluri (editura Grinta, 2017): Poezia salvează viaţa – este un adevăr în
care Mihaela Oancea crede cu tărie, definind astfel caracterul taumaturgic al
lirismului, cu condiţia însă de a avea conştiinţa că poezia înţeleasă în acest
fel nu este ceva exterior fiinţei noastre, ci ceva ce se află înlăuntrul
nostru, ca şi cum ar face deja parte din noi. Este partea ,,magică”, eresul şi
credinţa pe temelia cărora ne este zidită identitatea ce se cuvine a fi
descoperită sau redescoperită. (…) Poezia subtil introspectivă din Într-un timp
fără maluri încearcă să restituie acel centru ce nu poate fi decât înlăuntrul
nostru, amintindu-ne că trebuie să trăim plenar toate potenţialităţile tipic
omeneşti. Existenţa unui centru lăuntric, în care detaliul minim poate să se
regăsească în necuprindere şi desmărginire, l-ar fi făcut pe Homer să-l
definească pe Eumeu, un biet porcar, drept „divin”. Astfel, şi noi putem, de ce
nu, să ne redescoperim drept „divini“, adăpându-ne însă la izvorul poeziei de
origine cerească. (extrase din Cuvântul înainte
semnat de Geo
Vasile)
Pentru
a nu dilua sensurile
sătule
de atâtea cristalizări,
ascundem
povestea
în
bulbii unei fucsii de apartament
şi
învăţam să pictăm totul
cu
cele şapte degete;
lumea
ne devine caleidoscop
în
nuanţe de galben, albastru, verde ori roşu –
cam
tot de atunci,
îndrăgostiţii
lui Chagall zboară liberi
într-un
timp fără maluri,
mereu
mână în mână.
Tocul cui
Se
îmbracă în grabă, trânteşte uşa
fără
a mai privi înapoi.
Cu
părul despletit,
aleargă
pe coridor aşa,
fără
a conştientiza
că
e un moment care
îi
va schimba destinul.
Alte
tocuri, alţi pantofi
mişună
care încotro
în
căutarea fericirii
ori
a timpului pierdut;
în
tumultul matinal,
printre
claxoane şi păsări anemice
fiecare
se caută, de fapt, pe sine.
Din
împlinirile
şi
dezamăgirile tocului cui
se
deschide mai târziu
gura
mare
a
poeziei.
În pijamale
subțiri
Odată
trezit viu, adulmecă târziul
strecurat
prin pieţe, prin cearceafuri de spital,
prin
bărcile pescarilor cu pânzele umflate
şi
începe să înveţe
cum
să vâneze de unul singur
angoasa
de separare
aleargând
în pijamale subţiri,
cu
dungi sălbăticite.
La
început, îl sperie mai cu seamă
cum
din spatele unui decor de carton
se
prăbuşesc replici şoptite de bătrânii
ascunşi
pentru actul final.
Merge
neînsoţit. Ştie că vânatul în turmă
i-ar
speria prada cu miros de muzeu
şi-apoi
e o luptă atât de personală,
că
nu-şi doreşte spectatori.
La
un moment dat nu mai întinde arcul,
prada
e bătrână
şi
deja aparţine fiinţei lui extinse,
fiinţă
în care moartea
e
rana nerăbdătoare
să
se închidă.
Galerii
Bombăneşti
orb
tot
ce-ţi trece prin cap,
fără
să-ţi aminteşti
nici
fabula cu desaga păcatelor,
nici
pilda faimosului război
dintre
broaşte şi şoareci.
Nu
vezi că lumea
îşi
acoperă toracele
unde
viermii profunzi
sapă
galerii?
Din
poziţia ta de fetus
înfăşurat
în cânepă fosforescentă,
scrâşneşti
din dinţi
în
crisalida veacului – fiindcă
nimeni
nu mai recunoaşte pe nimeni
în
siluetele ce caută
cu
ochii scoşi din orbite
rostul
propriilor crucificări.
În tăcerea
pietrei
Colţii
brazilor muşcă
din
noaptea mută
precum
Sfinxul săpat în piatră;
acolo
sunt zăvorâţi toţi anii
pe
care i-am deşirat;
aşteaptă
la stânca din munte,
cuminţi
–
oi
împietrite în staul,
pândind
nemurirea.
The walk of
life
Nu
s-a-ntâmplat nimic ieşit din comun.
Neafectate
de vremea nebună,
gândurile
vociferau întruna
(prea
făcuseră coadă
ca
la moaştele Sf. Parascheva!)
Nici
în mulţimea din tramvai
nu
le pierdeam,
se
ţineau scai şi prin magazine,
de
nu mai ştiam de vorbesc
eu
cu vânzătoarele ori ele…
Da,
sunt o ucigaşă –
când
nu le-am mai suportat,
le-am
făcut vânt la metrou
sub
roţile ce-au frânat
scârţâindu-şi
molarii de inox.
Mi-am
rearanjat eşarfa
şi-am
urcat în grabă scările
îndreptându-mă
spre casă
(nu
m-am abţinut, recunosc, să nu fredonez:
,,you
do the walk, you do the walk of life…”).
Viziuni
fără cătușe
Mai
scaperi un chibrit lângă ibricul care
ţiuie
tocmai
acum când sinapsele
alunecă
prin trupul fluid salutând umbre,
pistoane,
ventile şi
câteva
iubiri fosilizate.
Mergi
înainte,
în
direcţia elicelor de elicopter
înţepenite
în zăpadă acum şapte ani –
cei
de la bord,
atinşi
involuntar în artera femurală,
practică
o bizară terapie a tăcerii.
Nu
înţelegi de ce şi de data asta
vecinii
dau găuri cu bormaşina,
duminică
de dimineaţă, când tu asuzi prin
coridoarele
căptuşite cu lentile,
legănat
într-un corset satinat,
cu
şnur reglabil.
Citește aici poezii din volumule: Scrum de
havană (editura Grinta, 2018)
Citește mai multe poezii aici: Mihaela Oancea - Isabelle (creșteri și surpări), Mihaela Oancea - Frunze, cenușă și semințe, Mihaela Oancea- Ca o umbră tainică
Copyright © 2019 Mihaela Oancea și Adagio (editura Limes, 2019)
Utilizarea integrală sau parțială a
articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.