Gabriel
Gherbăluță – ultimul amant al mariei tănase (editura Junimea, 2019): Făcând bilanțul
momentelor ce-i compun viața (uneori, fără bani fără lună fără muzică fără chef
de viaţă fără mare fără tine fără lumină fără / iubire fără cer fără poez …, încât
apare concluzia firească: se poate mai sărac de atât?), reiterând o seamă de
imagini (între care cea a mării), proiecții ale aspirațiilor sinelui, cărora le
acordă un interes aparte, jalonând, prin intermediul lor, un univers în care
utopia (conștientizată), visul și realitatea se armonizează, într-un colţ al
unei existențe imaginate ca o cârciumă dintr-o mahala, poetul tânjeşte după o
felie de lună, fie că simte el însuși așa, fie că este doar o imagine
clișeistică, aparținând, spre exemplu, unei poete oarecare (așa zice o altă
poetă), în volumul de față, apelând, de asemenea, la intertextualitate, poetul
îi oferă lectorului versuri de calitate (cu trimiteri frecvente la folclor,
care poate fi privit chiar drept canavaua întregului, ale cărui vârfuri de
lance sunt aici cei doi rapsozi amintiți, Maria Tănase, din al cărei cântec își
ia chiar și date prin care proiectează imaginea iubitei ideale – ea seamănă
acum cu o nălucă / ieșită dintr-un cântec de marie / gata de fugă, și mereu pe
ducă / era năluca dăruită mie – și Fărâmiță Lambru), și, printre toate, caută
soluția ca să prefaci poezul într-un portal către dincolo. (extras din
prefața
volumului – Epură pentru poezia lui
Gabriel Gherbăluță: ultimul amant al mariei tănase – semnată de Mioara
Bahna)
despre
faceri
de
undeva, de nicăieri
pe
neaşteptate,
deşi
o aşteptam de o viaţă,
apare
ea!
ultima
respiraţie dintr-un şir
de
respiraţii susţinute de tubul cu oxigen
aşa,
parcă din senin,
te
naşti
din
spuma poezului…
„cine
iubeşte şi lasă…”
nu
e tunel…
nu
e tunel - îţi spun
e
doar vizuina pe care au săpat-o
părerile
noastre de rău după iubirea făcută scrum
vizuină
în care s-a tras la întuneric
şarpele
nepuţinţelor mele
în
aşteptarea şarpelui trufiei tale
nu
e tunel…
nu
e tunel – îţi spun
e
doar o groapă în care am îngropat-o pe maria tănase
împreună
cu pescăruşul vinovat că
a
crezut în cântecul ei
nu
e tunel…
nu
e tunel - îţi spun
e
doar soarele care tocmai acum
s-a
hotărât să intre-n eclipsă totală
despre
desfaceri
te
întreb iarăşi cine a făcut nodurile astea în vieţile noastre
suntem
peşti într-o plasă care nu e nici măcar
una
pescărească virtuală
ne
aşteaptă petea pescarul de suflete
cu
respiraţia bucurată de sfânta vodcă a speranţelor
vine
un daimon şi îţi şopteşte;
viaţa
asta e o imensă cherhana
mirosind
a sentimente eviscerate puse la saramură
să
ţină până mâine
privatizeaz-o,
femeie, scoate-o la licitaţie, adame…
lepădaţi-vă
cât mai puteţi de ea
oricum
în bagaje mai aveţi măcar una de rezervă
te
întreb iarăşi cine a făcut nodurile astea
poate
poţi pune o vorbă pe lângă el
să
le defacă naibii…
lumea
preferă legume acum…
octavă a
metamorfozelor
ninge-mi,
Doamne-n noaptea asta cu praf alb de lună
să
se facă miere aur colţ de mătrăgună
pune-mi
apoi fluviul nostru pernă pentru vise
căci
sătul de rătăciri mi-s astăzi, pare-mi-se
şi
alungă din perete foi de calendare
timpul
mort rămâie-n urmă aşa nu mai doare
şi
să noapte peste cântec cum calciul pe oase
fărâmiţă
lăutarul, maria tănase
 |
| (portretul autorului semnat de Béatrice Bernath) |
poez cu
aromă vintage
în
amintirea zăpezilor din noi
ne
trecem palmele fierbinţi
peste
sticla brumată a paharului
şpriţ
lung de vară
cu
un azi cu piciorul în
ziua
de mâine
s-a
potolit jarul grătarului
doar
cel al nopţii încinge grădina
suntem
nişte piromani
îndrăgostiţi
două
salamandre pe degetele prelungi
ale
lui fărâmiţă
prăjindu-se
la dogoarea vocii mariei
miez
de noapte cu lăutarii înghesuiţi în caleaşcă
şi
un oraş cu pompierii lăsaţi la vatră…
avem nevoie
şi de speranţă
sunt
doar un om
nu
un munte, nu o peşteră, nu o mare,
nici
măcar un zbor
sunt
doar un om
încărcat
cu toate păcatele
pe
care le poate căra în cârcă
adam
sunt
doar un om
dar
am nevoie de speranţa
că
mă voi îndrepta
şi
că mâine dimineaţă mă voi trezi tânăr
şi
cu două aripi în locul picioarelor bolnave
sunt
doar un om
şi
am atâta nevoie de speranţă
ultimul
amant al mariei tănase
totul
era schizo în volumul acesta
ziua
se voia noapte iar noaptea o zi
care
să ascundă lumina întunecată
rămasă
agăţată de dorinţa lui fărâmiţă de a nemuri
pe
clapele sidefate ale acordeonului
dragostea
pentru maria
şi
timpul era unul schizo
cu
treceri dintr-un secol în altul
un
univers în care unicornii de la caleaşca principessei
deveneau
când pescăruşi
când
lescăruşe
totul
era schizo în volumul acesta
doar
tu, zaraza, binecuvântată de petalele florii de zarzăr
erai
neschimbată
ca
un personaj dintr-o singură carte de istorie
a
tuturor iubirilor imposibile
dintre
amanţi cu multiplă personalitate
Citește aici poezii din volumul: povestea lui a fost odată
Citește aici: Gabriel Gherbăluță - Sonete și Sonete IV (Omul/Pasăre)
Citește aici: Gabriel Gherbăluță - Sonete și Sonete IV (Omul/Pasăre)
Copyright © 2019 Gabriel Gherbăluță
Utilizarea integrală sau parțială a
articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.